Otilia Virvorea

Mi se pare înălțător să ai o profesie care presupune atâta responsabilitate.

Despre oamenii care pot muta munții din loc, interviu cu doamna Otilia Vîrvorea, profesoară de limba engleză la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Bârlad

de Clara Bujoreanu

1. Ce v-a făcut să îmbrățișați meseria de profesor de limba engleză?

Engleza mi-a plăcut de când mă știu și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Când vorbești o limbă străină  e ca și cum capeți o nouă identitate; te raportezi altfel la tine și la lume. A fost mai greu să îi conving pe ai mei că asta vreau să fac. Ei mă vedeau inginer- am terminat un liceu de chimie, cu mate, fizică și chimie la greu, și pentru că aveam rezultate bune (chimia chiar mi-a plăcut!), drumul meu părea clar și, în viziunea alor mei,  ducea fix într-o fabrică, ca inginer. A trebuit să mă lupt pentru visul meu și, cu intervenții din partea dirigintelui și ale profesoarei de engleză, am reușit să-i conving că nu e doar un moft. De atunci sunt conștientă de cât de importantă e implicarea școlii (a profesorilor) în stabilirea unei traiectorii profesionale sănătoase a elevilor.

2. Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia ?

Primii ani ca profesor sunt pe cât de interesanți, pe atât de dificili. Eu am predat, la început, la un liceu pedagogic, cu elevi foarte buni (asta a fost partea frumoasă) dar fără să am colegi de catedră și a  fost extrem de dificil. Ar fi fost greu și dacă aveam, pentru că nu știu dacă aș fi fost suficient de pregătită să cer ajutor. Noi, profesorii, avem pretenția de la noi să știm și să facem totul foarte bine, singuri; nu prea știm să lucrăm în echipă și nici să cerem ajutor. Acum, cred, că puțină vulnerabilizare ne-ar face mai umani și mai pregătiți să înțelegem și să empatizăm mai mult și în relație cu elevii, și cu colegii. Îi îndemn pe colegii tineri să aibă curajul acesta.

3. Eu am terminat facultatea de matematică și încă de când eram în liceu am început să primesc în mod frecvent următoarea întrebare care mă călca pe nervi: Și ce te faci? Profesor? (a se citi ironia)”. Merită să fii profesor? Ne puteţi povesti un moment (sau mai multe) în care aţi simţit că nu aţi greşit în alegerea drumului în viață?

Merită să fii profesor, în ciuda părerii generale nefavorabile, dacă simți că ești făcut pentru asta. Adică, dacă vezi această profesie nu ca pe una confortabilă, care-ți asigură stabilitate (o  pensie sigură, în cele din urmă) ci ca pe o datorie pe care o ai față de tine și față de societate – adică aceea de a modela oameni și destine. Eu o văd ca pe o mare responsabilitate și momentele în care, peste ani, elevii se întorc și îți confirmă că ai reusit să le transmiți ceea ce aveau ei nevoie, la un moment dat, pentru a reuși în viață, mi se par de neprețuit. Am avut și eu câteva J.

Mai știu că profesor trebuia să fiu, când la fiecare sfârșit de an, mi-e foarte greu să mă despart de cei de clasa a XIIa, copii cu care am clădit, în timp, și am dărâmat și iar am clădit și care au crescut sub ochii mei timp de 4 ani ; ca apoi, în septembrie, să o iau senină de la capăt.

Mi-am mai dat seama că în mijlocul tinerilor e locul meu, atunci când am avut posibilitatea să văd că îi pot influența, nu doar învăța, în momentul în care i-am (re)întâlnit la voluntariat, de pe alte poziții. Și am continuat să construim ceea ce am început în clasă – și aici mă refer la abilități de viață, mai curând, decât la noțiuni teoretice predate în stil academic.

4. Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?

Prima reacție a fost să spun: să-i întrebăm pe ei. Cred că s-au cam săturat ca adulții (profesori, părinți) să vorbească în numele lor. Dar, din ce știu eu de la ei, cred că au nevoie să fie văzuți/ascultați, motivați și valorizați.

5. Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?

O, da! Le depășești cu inima frântă și înveți din ele… cam așa! Au fost copii care nu au învățat cât aș fi vrut eu (și poate și ei) pentru că nu am reușit să ajung la ei… Eu cred foarte mult în compatibilitatea dintre oameni și o simt foarte tare și în relația cu elevii din clasă. Sunt clase cu care faci click din prima și altele la care trebuie să lucrezi foarte mult ca să construiești o relație de unde poate porni învățarea.

Fiecare corigent pe care îl las, este o nereușită a mea pe care o plătește el, într-un fel. De aceea, nici nu prea las… insist până în ultimul moment. Mi-amintesc o întâmplare cu un elev, căruia îi eram și dirigintă și cu care avusesem multe discuții și încercări de a-l face să învețe engleză. Cred că am reușit să ne apropiem, ca oameni, dar nu am reușit cu engleza și, în clasa a XIa, l-am lăsat corigent. S-a supărat și s-a mutat, într-a XIIa, în altă clasă. Nu prea ne mai salutam pe holurile școlii.  După vreo 2 ani, cred, într-o seară, cine credeți că a venit să mă colinde de Crăciun. Fix el, împreună cu câțiva colegi. Plină de uimire, am vrut să știu ce s-a schimbat în sufletul lui și l-am întrebat plină de speranță, așteptând să îmi dea dreptate: ‛Nu-i așa că ți-a prins bine corigența aia?’. El mi-a răspuns: ‛Nu știu sigur, poate. Dar sigur pot să vă spun că urăsc engleza din tot sufletul meu!’. Răspunsul lui m-a înghețat și mă mai urmărește încă. Atunci am înțeles că menirea mea ca profesor de engleză nu este de a scoate vorbitori fluenți de limbă engleză și olimpici, cu orice preț, ci oameni care să nu plece cu traume din liceu și care să fie capabili să facă propriile alegeri.

Acesta este un exemplu. Au fost și copii pe care iminența unei corigențe i-a ajutat să iasă din starea de confort.

6. Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Nu știu dacă a fost una care să fie ‘cea mai mare’  dar pot să spun  că de provocări nu am dus lipsă!  Privind partea plină a paharului, fie că a fost vorba de relația cu elevii sau cu colegii, frustrări legate de un sistem înțepenit care face reforme educaționale de zeci de ani dar nu reușește să pornească de unde trebuie, provocările m-au făcut să înțeleg că meseria mea este despre răbdare, atenție pentru omul din fața mea, în toată complexitatea lui și nu doar pe rezultate și să conștientizez că, în fiecare zi, la fiecare oră de curs, eu construiesc. Mi se pare  înălțător să ai o  profesie care  presupune atâta responsabilitate. Aș propune, ca la absolvirea facultății, să existe și pentru profesori un fel de Jurământ al lui Hippocrate.

7. Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?

Multe. Dar cred că în acest moment aș investi mai mult în educația părinților, aș descentraliza mai mult și aș căuta oameni valoroși, integri,  cu inițiativă,   pentru funcții de conducere. Aș cere mai mult feed back de la elevi, după ce i-aș învăța să dea un feed back corect, aș pregăti profesorii șă primească acest feed back, cu scopul de a-i îndemna spre (auto)reflecție și dezvoltare personală.

8. Cine sau ce vă inspiră în carieră?

Mă inspiră întotdeauna persoanele care își fac foarte bine treaba, indiferent de jobul pe care îl au, acolo, în pătrățica lor, și care, din păcate, nu sunt prea vizibili. În carieră, mă inspiră și mă motivează foarte tare întâlnirile cu  OAMENI de educație, (adică persoane (profesori, învățători etc.) care dincolo de norme, strategii, miniștri și ordine ministeriale, găsesc întotdeauna o cale/ CALEA) care nu vorbesc în clișee  și care se strâng, din când în când, în conferințe (Super Teach, Aspire, Merito), webinarii, traininguri, pentru a rezista și pentru a inspira.  Și, câteodată, mă inspiră chiar elevii mei.

9. Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Am avut și am modele și oameni căror le-a păsat de mine, câteodată mai mult decât mi-a păsat mie. Au fost fie familie, prieteni, profesori sau oameni pe care i-am întâlnit întâmplător, conjunctural, și care au venit în viața mea cu o lecție sau un mesaj. Le-am admirat altruismul, curajul, bunătatea și răbdarea de care au dat dovadă. Și le-am urmat și le urmez exemplul !

10. Ce nu vă place să faceți deloc?

Nu-mi place să pierd timpul vorbind fără să spun nimic… sau ‘small talk’ , cum ar zice englezul. Pentru mine comunicarea reală este vitală iar cuvintele sunt foarte importante; este aproape o impietate să fie irosite fără rost.

11. Principala dumneavoastră trăsătură de caracter este

La întrebarea asta, m-au ajutat prietenii. Unii au spus că sunt vizionară, empatică, loială, alții ingenioasă, rațională și gata de acțiune. Ba chiar, o bună prietenă mi-a spus că sunt un soi de extraterestru… și că aș veni de pe planeta oamenilor compleți/complecși. Probabil că sunt câte puțin din toate astea. Dar eu, când mă uit la mine, văd un om disponibl și angajat  în a fi aproape de alți oameni.

12. Principalul dumneavoastră defect este că iau lucrurile prea în serios, uneori, și alteori pot să duc perseverența la un nivel… chiar enervant ! J

13. Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Voluntariatul este, pentru mine, o valoare profund umană care transformă și te transformă. Fac voluntariat de peste 10 ani, am scris și coordonat multe  proiecte de voluntariat și am văzut impactul acestora asupra tinerilor și asupra comunității.

Am fost cu echipele de voluntari în casele de bătrâni, în centrele pentru copii și familii aflate în dificultate, am organizat traininguri și team buildinguri pentru mai multe serii de voluntari și am văzut diferența.

Momentan, fac voluntariat în 3 instituții diferite: Bună Ziua, Copii din România, Academia Bârlădeană și For Life (în ordine cronologică) și asta îmi aduce multă bucurie; pentru că, pe lângă binele pe care îl aduci comunității, ajutând acolo unde este nevoie, doar pentru că poți, voluntariatul mi-a dat și șansa fantastică de a întâlni oameni frumoși, cu aceleași valori și principii de viață, cu care împreună simt că suntem o forță și putem muta munții din loc. Pe unii îi știam demult și-mi erau modele de viață, pe alții abia i-am cunoscut și am sentimentul că-i știu de-o viață ! Asta înseamnă voluntariat!

14. Trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi:

– că nu pot să spun NU, și asta îmi aduce, nu de puține ori, conflicte de loialitate care nu sunt ușor de dus. Și, odată ce am spus DA, dacă simt că pot să fac diferența, acolo sunt  200% să duc treaba până la capăt ;

– că am niște prieteni speciali (nu doar pentru că sunt tineri cu dizabilități) cu care țin legătura și care, deși, nu pot să scrie și să citească prea bine, îmi scriu mesaje și comentarii, așa cum pot ei,  pe facebook  pentru că îmi recunosc poza de profil iar eu îi prețuiesc ca pe un dar pe care viața mi l-a dat, ca să învăț despre prietenie, inocență și iubire în stare pură. Ne știm de câțiva ani, de când am preluat, pentru un timp (un an de zile), coordonarea unui proiect social, o fermă de capre construită și dotată cu tehnologie olandeză, într-un sat din România, tocmai în beneficiul acestor tineri. Deși am plecat de acolo de 3 ani, ei mi-au arătat că de unii oamenii nu poți și nu trebuie să te desparți.

– că îmi place mult să merg pe bicicletă (ba chiar am încercat și trotinetele electrice) și să conduc (cu muzica la maxim, când sunt singură).

15. Care este deviza după care vă ghidați în viață?

Drumul este mai important decât destinația. Procesul prin care trecem încercând să atingem un    anumit obiectiv este mai important decât scopul în sine, după părerea mea. Pentru că atunci, pe drum,  facem  descoperiri, ne adaptăm, întâlnim oameni și oportunități, creștem. Și asta înseamnă VIAȚA.