Iuliana Șerban

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.

Sunt un om fascinat atât de universul fizic, cât mai ales de cel uman. Îmi place să descopăr sâmburele de frumos, bine și adevăr din ceilalți, lucrurile deosebite pe care le creează oamenii prin drumul lor, atunci când reușesc să se ridice deasupra meschinăriei care, uneori (de prea multe ori), sufocă viața. Cred că oamenii pot evolua și își pot oferi sens doar împreună. Când mă simt copleșită de viață sau de emoțiile declanșate de ea, singurul mod prin care reușesc să mă reechilibrez este să încerc să înțeleg rațional. De obicei reușesc, deși nu imediat. N-am obținut nimic important vreodată fără efort.  Consider că sunt un om loial și corect. Sau cel puțin încerc să fiu.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Pentru că nu am putut concepe profesia doar ca pe o sursă de venit, pentru mine trebuia să fie și una de sens. Am considerat mereu că viața profesională ar trebui subsumată concepției generale despre viață. Așa că cel mai bun rost pe care l-am găsit pentru viața mea a fost să încerc să ajut niște copii să descopere cine sunt, să evolueze împreună, să-și dorească să fie mai mult și mai buni, să devină pe cât posibil niște oameni deosebiți.

De ce informatică?

Cred că a fost singura decizie pragmatică pe care am luat-o. Pentru că, de fapt, eu am vrut să fiu profesor de matematică. Mi-a plăcut matematica, la început am privit-o ca pe un joc al raționamentelor și îmi plăcea faptul că înțelegerea era clară, nu venea pe un teren alunecos și interpretabil. Apoi am înțeles că fiecare lucru, fenomen, sistem din realitate, are în spate un aparat matematic. Eliminând detaliul subiectiv din aproape orice ne înconjoară, rămâne o astfel de structura, un ”schelet” matematic. Mi-ar fi plăcut să-i fi putut înțelege mai bine semnificațiile. Când a trebuit însă să aleg specializarea, în anul 2 de facultate, am ales informatica pentru că nu prea erau posturi de profesori de matematică în București. În plus, informatica îmi oferea o alternativă. Era o zonă încă nouă, atractivă.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Îmi amintesc prima zi la catedră. Știindu-mă emotivă, am repetat acasă de vreo 5 ori lecția și tot ce urma să spun. Când am intrat în sală – aveam oră cu o clasă a 10-a – am uitat instantaneu tot. M-am văzut așadar nevoită să improvizez, să vorbesc spontan și am avut noroc de niște copii care au avut o reacție extraordinară, ceea ce m-a ajutat foarte mult. La finalul zilei am înțeles că, deși mai am de învățat destul despre munca de profesor, o să fie bine.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Mi-e greu să aleg o ”cea mai”, pentru că nu prea fac ierarhii. O să mă opresc totuși la două. Una pe care și azi, după 24 de ani de muncă la catedră, o găsesc dificilă, și anume atunci când ești nevoit să lucrezi diferențiat pentru că ai o clasă inegală, există diferențe mari de pregătire anterioară între elevi. Dacă ai câțiva olimpici trebuie să le dai să lucreze niște probleme mai dificile, altfel se plictisesc, pe de altă parte nu poți lucra cu toată clasa la nivelul lor pentru că îi pierzi pe ceilalți. Dacă mai există și elevi cu CES în aceeași clasă, care de asemenea necesită curriculum adaptat, lucrurile se complică și mai mult. O altă provocare a fost să îi conving pe elevi să nu mai învețe pentru notă, să înțeleagă că aceasta nu îi caracterizează pe ei, ci reflectă doar pregătirea lor dintr-un moment anume, pe niște subiecte specifice, și este doar un instrument pentru noi, profesorii, pentru a evalua ce și cât s-a înțeles și a ne putea regla activitatea. Învățăm ca să înțelegem lumea în care trăim, nu ca să luăm note.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

De fiecare dată când cineva, un prieten, un cunoscut, un actual sau fost elev, îmi dă de înțeles cumva că interacțiunea cu mine a adus ceva mai bun, mai frumos, mai semnificativ ori mai amplu, în țesătura lui de existență.

Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?

Ar fi prea mult de spus aici, așa că mă voi rezuma doar la câteva aspecte, pe care le consider mai importante. În primul rând contează ce fel de oameni aduci în sistem. Resursa umană este mai importantă decât oricare alta. Pentru a aduce oameni de calitate, trebuie să îi formezi (dar nimeni nu prea mai vorbește despre lacunele sistemului universitar) și să îi motivezi, atât financiar cât și din punct de vedere al condițiilor de muncă. Profesorul trebuie să fie exclusiv profesor, nu să facă în paralel și muncă de secretară, paznic, psiholog, psihiatru, asistent medical, jurist, etc. Pentru nevoile conexe ale școlii trebuie asigurat personal suplimentar, care să preia aceste sarcini. Apoi, ar fi nevoie de mult mai mulți consilieri psihologi care să fie și corespunzător pregătiți. Ar trebui responsabilizată familia mai mult și redusă la minim implicarea factorului politic în organigrame. Și, în general, să nu mai facem regulamentele cu frica de a nu deconta electoral eventuala supărare provocată unor grupuri.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Rolul școlii nu a fost niciodată exclusiv transmiterea de informații, însă cu atât mai mult azi ar trebui redefinit. Școala trebuie să producă în elevii săi acele transformări necesare pentru ca ei să devină niște oameni funcționali, valoroși și utili în societate, anticipând pe cât posibil evoluția acesteia.  Da, informația este la un click distanță, dar copiii trebuie să învețe cum să o filtreze, cum să facă diferența între cea corectă, relevantă, și zgomotul de fond, balastul sau informațiile false. În plus, o corectă înțelegere necesită o lectură ordonată, nu haotică. Școala ar trebui să dezvolte personalitatea, gândirea critică, capacitatea de adaptare, de a lucra în echipă, de a învăța să înveți. În plus, să descopere punctele forte și să direcționeze elevul către acele zone unde își poate dezvolta și folosi optim potențialul, unde poate fi cel mai util pentru comunitate.

Pe lângă activitatea didactică, mai sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea?

Am organizat, împreună cu prietenii mei din Asociația Clubul Nouă ne Pasă!, 19 ediții ale Festivalului Național de Arte pentru Liceeni – LicArt, un spațiu în care tinerii talentați s-au putut întâlni, au putut interacționa și evolua împreună. Ca formă, este un concurs național pentru elevii de liceu, cu două secțiuni: poezie și fotografie (primele 10 ediții au inclus și o secțiune de teatru), încheiat cu o Tabără de Creație având un program complex de workshop-uri, excursii tematice, jocuri creative. Toate detaliile se pot găsi pe site-ul http://www.licart.ro. Din păcate, după pandemie nu a mai fost posibilă organizarea lui, din lipsă de resurse. Există însă mulți adolescenți care merită cunoscuți și încurajați.

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Nu am un singur model. Sau, dacă vreți, am unul ideal, construit în timp pe baza a ceea ce am constatat că am apreciat la ceilalți și m-a făcut să rezonez cu ei. În general admir la oameni inteligența, complexitatea, solidaritatea, spontaneitatea și nevoia de a fi mai mult, de a depăși o existență banală.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Îmi place să citesc, să scriu, să călătoresc, să ascult muzică și să stau de vorbă cu oamenii.

Ce nu vă place să faceți deloc?

Nu-mi place să pierd timpul fără sens, să fac activități birocratice, să fiu nevoită să mă justific unor oameni care nu pot înțelege. În plus, nu-mi place să îmbătrânesc 🙂

Care este deviza după care vă ghidați în viață?

Atunci când ai senzația că știi totul despre ceva, schimbă unghiul din care privești!