GIOVANNI BOCCACCIO – o viziune tragică și comică asupra vieții

de Beatrice Anisoiu
Repere biografice: s-a născut în 1313, posibil în Florența sau Certaldo, provincia Toscana, Italia și va trăi trăi doar 62 de ani, decedând în anul 1375.
A fost poet și cărturar italian, un mare umanist european care s-a făcut remarcat în mod special prin lucrarea sa în proză „Decameronul”, operă care conține un număr de 100 nuvele. Această screiere este considerată, și astăzi, prima și în același timp cea mai bună scriere în proză a literaturii italiene umaniste, la fel de valoroasă ca „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri.
Ce nu știați despre Giovanni Boccaccio….
Tatăl său a fost un negustor florentin destul de înstărit care și-a trimis fiul să studieze dreptul, la Napoli, obiectivul acestuia fiind ca băiatul să-i conducă afacerile, devenind negustor; însă, Giovanni se dovedește a fi o fire sensibilă, melancolică, iubitor de literatură și atras de arta scrisului, tocmai de aceea, va renunța la cariera impusă de către tatăl său, dedicându-și soarta domeniului literar.
Viața lui Boccaccio nu va fi una prosperă, așa cum o cunoascuse în anii în care studiase comerțul și dreptul, atunci când luase contact cu aristrocrația lumii afacerilor. Boccaccio, deseori, s-a confruntat cu o situații dificile, având probleme economice și va regreta, sub acest aspect, societatea napolitană bogată și veselă care va deveni, la un moment dat, sursa de inspirație a creațiilor sale.
Împlinindu-și destinul ca om de litere, Boccaccio va studia în mod special clasicii latini, precum și literatura de curte franceză și italiană. Acest lucru se întâmplă în anii 1335-1338 când va scrie primele sale opere: „Filocolo” (un roman de dragoste greoi și lung), și ceva ample poeme de dragoste precum: „Filostrato”, „Teseida ”, „Vânătoarea Dianei”.
Ca orice tânăr se va îndrăgosti de o frumoasă domniță, pe nume Fiammetta, admirația și dragostea pentru această femeie misterioasă își vor pune amprenta și asupra scrierilor, Boccaccio dovedindu-se a fi un admirator al amorului și al sexului frumos, asta până când va cunoaște și reversul, o dezamăgire care îl va transforma, la o vârstă mai înaintată, într-un misogin.
Giovanni Boccaccio a fost contemporan cu Francesco Petrarca; în anul 1350, îl întâlnește pe marele umanist și de el îl va lega o trainică prietenie până la moartea acestuia în 1374. Împreună cu idolul său, Boccaccio se angajează în traducerea autorilor antichității clasice, el fiind și cel care va transpune în limba latină epopeele lui Homer, „Iliada” și „Odisea”.
Capodopera lui Giovanni Boccaccio este „Decameronul”, creație care din punct de vedere stilistic, este cel mai bun exemplu de proză clasică italiană, iar influența sa asupra literaturii renascentiste din întreaga Europă va fi enormă.
Decameronul” a fost scris între 1349 și 1353 și este o colecție de o sută de nuvele. Titlul cărții provine din cuvântul grecesc format din deca (zece) și imera (zi). Cartea e intitulată astfel pentru că cele o sută de nuvele pe care le cuprinde sunt istorisite în zece zile, iar sursa de inspirație a reprezentat-o ciuma neagră din 1348, pe care Boccaccio a cunoscut-o la vârsta de 35 de ani, când locuia în Florența. Pesta din secolul XIV revarsă asupra lumii boală cruntă la care nu s-a găsit leac decât după ce urgia a răpuns milioane de oameni. Iată cum descrie Boccaccio, această maladie: „Ceea ce învârtoșea puterea acestei molimi era că boala se întindea de la bolnavi la sănătoși întocmai cum se întinde focul când întâlnește în calea lui ceva uscat ori unsuros. Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilejuia și celor teferi aceeași boală ori moartea obștească, ci și fiindcă era de ajuns să atingi veșmintele sau lucrurile folosite de dânșii, ca prin atare atingere boleșnița să se lățească.”
Cartea se deschide cu o „Prefață”, în care autorul explică caracterul didactic-amoros al operei sale dedicată femeilor îndrăgostite, apoi urmează o lungă „introducere” la „Prima zi” prin care se explică cititorului „cadrul” sau pretextul de la care se pornește în transpunerea acestor 100 de povestiri.
Protagoniștii cărții sunt un grup de zece tineri (șapte femei și trei bărbați) care, în timpul epidemiei, pentru a scăpa de boala contagioasă, decid să părăsească Florența și să se retragă undeva la țară, într-o vilă de pe dealuri, unde vor petrece timpul mai plăcut, între dansuri, cântece, banchete și conversații.
După un ritual consimțit de comun acord, cei zece tineri stabilesc ca în fiecare zi să existe un rege sau o regină a „cetății”, care se va bucura de atenția și curtoazia celor din jur. La sfârșitul fiecărei zile, adunați într-o poiană, pe parcursul a 14 zile, cu excepția zilelor de vineri și duminică care sunt dedicate practicelor religioase, fiecare dintre ei avea să spună câte o povestire, după o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de “regina” sau “regele” grupului, ales prin rotație.
Atmosfera descrisă este plăcută, tinerii uită de maladie, prin jocuri, cântece, conversații spirituale care dovedesc educația lor cultă, toți făcând parte din aristrocrație.
Aproape toți acești naratori, în special, personajele feminine au nume literare și aluzive, care aparțin repertoriului operelor lui Boccaccio, așa cum apar în unele dintre poeziile și romanele sale anterioare. Cu aproximație numele lor ar însemna: Pampinea – vioaia, înfloritoarea; Fiammetta – jucăușa; Filomena – iubitoare de cântece; Emilia – ispititoarea; Lauretta – cea asemănătoare Dafnei, preschimbată în laur; Neifile – tânăra îndrăgostită; Elisa – cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire.
Așa cum am specificat, subiectul povestirilor era ales de către rege sau regină, nuvelele caracterizându-se printr-o tematică foarte variată, tratată cu umor și galanterie, întrepătrunsă bineînțeles cu ironia și spiritul critic, descriindu-se moravuri specifice epocii zugrăvite de către Boccaccio (o perioadă îndelungată cartea a fost interzisă pentru lectură).
Între subiecte abordate descoperim: fericirea găsită după multe chinuri și obstacole ale destinului, povești de dragoste nefericite, adulterul, parvenitismul, grandomania, invidia, avariția, iar galeria de personaje este diversificată, astfel se perindă prin fața noastră: nobili, meșteșugari, preoți, călugări, țărani și mai ales numeroase personaje feminine din diferite medii.
Pe parcursul întregii cărți, cititorul cunoaște o lume asemănătoare realității imediate, de aceea, cu uimire și satisfacție fiecare dintre noi va descoperi frumusețea existenței umane, provocările și dramele ei, și chiar inevitabilul morții. Totuși, sentimentul dominant în „Decameronul” este, ca în aproape toate celelalte opere de invenție ale lui Boccaccio, dragostea și aici nu vorbesc de cea „acoperită” de idealitate, ci iubirea simțurilor, dragostea pentru femeie văzută în toate aspectele ei, intimă, comică, profundă, paradoxală, dar mai presus de toate dragostea conjugală, aceasta din urmă descrisă, parcă, aproape întotdeauna pe un ton pesimist, și iremediabil învinsă de iubirea instinctivă care domină asupra legilor sociale și asupra tuturor convențiilor sale. Pot spune că există puține soții fidele în carte, mai mult, se poate intuit, în carte, senzualitatea erotică de care a fost capabil, probabil, Boccaccio în tinerețe, însă, regăsim și ironia sa subtilă și scepticismul în ceea ce privește dragostea ideală.
De fapt, scenariul cărții lui Giovanni Boccaccio am putea crede că se aseamănă cu ceea ce s-a întâmplat în această pandemie Covid-19, dar pentru a putea face această analogie vă inivit la lectură, care vă asigur că va fi plăcută și cu siguranță vă va modela gândirea și vă va vindeca sufletul.
Resurse și link-uri utilizate:
Boccaccio, Giovanni, „Decameronul”, Editura Minerva, București, 1975;