O femeie avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu împerfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După doi ani de aşa zisă nereuşită, după cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: «Mă simt atât de ruşinat, pentru ca această crăpătură face ca apa sa se scurgă pe tot drumul până acasă!»
Bătrâna a zâmbit şi i-a spus: «Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.
Crăpătura vasului nu a însemnat sfârşitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Fiecare om are defectul său unic. Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este bun în ea!
Așa și noi, cu siguranță avem anumite imperfecțiuni, haideți să plantăm semințe în sufletul nostru pentru ca acele imperfecțiuni să dea naștere unor frumuseți.