Nagy Taria

Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat?

Vara trecută mi-am propus să trăiesc la maximum ultimul an de liceu, ultimul an în care stau „full time” acasă cu familia și prietenii, ultimul an în care pot să mă implic în activitățile extrașcolare desfășurate în liceu. Mi-am dorit să am un an memorabil, plin, în care să mă bucur de toate oportunitățile care răsar, să nu fie un an marcat doar de bacalaureat sau de intrarea la facultate. Astfel, pe lângă sportul pe care îl practicam, am reușit să intru și în echipa de robotică a liceului, SNGine, alături de câțiva colegi și prieteni dragi. Această nouă experiență, în combinație cu școala și sportul, mi-a adus multe momente și experiențe minunate. Am reușit să mă apropii și mai mult de colegi, am învățat mai mult despre STEM, am întâlnit și legat noi prietenii. Costul a fost totuși oboseala (multă). Am avut momente în care mă simțeam lipsită de energie și motivație, simțind nevoia să renunț la una dintre activități pentru binele meu. Probabil cele mai grele momente au fost atunci când, după o săptămână plină la școală, aveam în același weekend concursuri atât la robotică, cât și la karate. Deși greu, nu a fost vreodată imposibil și sunt recunoscătoare că nu m-am dat bătută, și acum, dacă stau să mă uit în spate, îmi amintesc cu mult drag de acea perioadă. Clasa a XII-a este una dificilă, mai ales din punct de vedere emoțional, fiind anul în care realizăm că nimic nu ține la nesfârșit, în care ne lovim de începutul vieții de adult, un an în care ne gândim la tot ce am fi putut face diferit dacă am fi fost mai conștienți de efemeritatea acestor ani. Cel mai emoționant și greu, dar frumos moment a fost absolvirea.

Ce pasiuni ai? Ce faci pentru îndeplinirea lor?

Pasiunea mea a rămas pe tot parcursul anilor karate-ul. Am început să practic acest sport la 9 ani, adică în urmă cu aproape 10 ani, mai mult din pură întâmplare, o joacă. Înainte de karate am mai încercat și alte sporturi, am fost la câteva ore de înot și dans, dar nu am simțit că aș vrea să continui cu vreunul dintre ele. Karate-ul a fost primul sport care am simțit că este făcut pentru mine, am avut noroc de a fi talentată la acest sport și decizia de a continua să îl practic la un nivel de performanță a fost una naturală. Deși nu eram conștientă de ce presupune cu adevărat „sportul de performanță” la vârsta aceea, am dorit să descopăr.

Care este principala ta trăsătură de caracter?

Cuvântul care mă caracterizează cel mai bine este: determinarea. Îmi place ca atunci când încep ceva, să duc până la capăt și orice aș face, să mă implic cu sufletul. Nici la școală, nici la karate nu mi-am permis vreodată să renunț din cauza greutăților: oboseala, volumul de muncă, timpul. Acestea au fost chiar o motivație în plus pentru mine, am simțit că devin mai puternică cu fiecare obstacol peste care trec.

Dar una sau mai multe trăsături de caracter pe care ați dori să le îmbunătățiti?

Mi-ar plăcea să devin o persoană mai relaxată, în sensul de a trăi mai mult în momentul prezent. Tind să mă gândesc mult la viitor și să îmi creez griji degeaba, încerc să am totul organizat și să am control asupra a tot ce urmează. În proporții mici, este benefic, dar când la asta te gândești tot timpul, devine ceva care te consumă inutil. Mi-ar plăcea să învăț să mă bucur și să mă folosesc de fiecare clipă care îmi este oferită.

Ce beneficii ți-a adus sportul în viața de elev?

În primul rând, m-a învățat ce este disciplina, să fac ceea ce trebuie fără să mă bazez pe motivație, chef, dacă sunt sau nu obosită. Să muncesc fiindcă în final va conta. Prin faptul că am participat la concursurile de karate de mică, am învățat să mă simt confortabil cu propriile emoții, să știu cum să le folosesc într-un mod pozitiv și să nu le las să mă copleșească. Acest lucru m-a ajutat în mod special la testele și examenele de la școală, reușind să îmi păstrez calmul și să mă concentrez pe ce am de făcut. Cu ajutorul sportului și a karate-ului, în mod special, mi-am creat un bagaj de valori pe care le voi purta cu mine, sper, întreaga viață: respect, onestitate, fair-play etc. Consider că sportul, sub orice formă, este cel mai bun mod de a-ți reîncărca bateriile. Am observat că de multe ori, cel mai bun randament la școală l-am avut în perioadele în care mă antrenam aproape zilnic. Deși era obositor, acea oră și jumătate de antrenament reușea să mă revigoreze, să îmi consum stresul și îmi aducea claritate.

Ne poți povesti despre un moment în care te-ai simțit cu adevărat împlinită?

Un moment în care am fost foarte mândră de mine a avut loc recent. Eram în Mexic, în dimineața dinaintea ultimei probe de la Campionatul Mondial de karate, când am aflat că am obținut o medie foarte mare la Bac, fiind prima din oraș. După câteva ore, am reușit să obțin și medalia de aur la categoria de kumite, devenind astfel campioană mondială. Aproape că nu-mi venea să cred că am reușit să ajung la aceste performanțe. M-am gândit la tot acest an, plin în egală măsură atât de momente frumoase și emoționante, cât și de multă oboseală și stres. M-am convins încă o dată că atunci când muncești pentru visurile tale, cu siguranță nu ai cum să eșuezi și universul te va recompensa, sub o formă sau alta, pentru eforturile tale.

Cât de greu este să ții un echilibru între școală și sport? Ai fost nevoită să faci sacrificii?

Pentru mine, echilibrul dintre munca pentru școală și karate nu mai este greu de menținut, devenind ceva natural. Una dintre capcanele în care cad mulți oameni este cea în care au impresia că cele două se exclud reciproc sau că nu poți performa în ambele domenii. Cu siguranță, acest stil de viață presupune și multe sacrificii, disciplină, seriozitate, o atenție la alimentație, astfel încât să poți fi capabil fizic să duci întregul efort la care este supus corpul în ambele activități. Oboseala este un termen cu care începi să te împrietenești. Pentru a menține acest stil de viață sunt necesare sacrificii, indiferent că vorbim de timp, energie etc. Fiind o fire introvertită, mi s-a potrivit acest mod de a trăi. Mi-am sacrificat probabil multe momente de „distracție” în timpul liber, dar satisfacția că fac ce mă pasionează este pe măsură. Am avut totuşi mereu timp şi pentru prietenii mei, petreceri şi alte lucruri care dau culoare anilor de liceu.

Care consideri că a fost factorul cheie, pe parcursul anilor, care te-a sprijinit la obținerea performanței atât la școală, cât și în sport?

Din punctul meu de vedere, anturajul pe care ți-l creezi are o influență colosală asupra performanței personale. Am avut norocul să atrag mereu persoanele potrivite, care mă respectă și mă admiră pentru ceea ce sunt, care mă susțin și înțeleg că nu pot fi disponibilă tot timpul, că trebuie să ne planificăm ieșirile în funcție de antrenamentele mele, sau că, uneori, sunt prea obosită să ies pe afară. Acest lucru a fost foarte important mai ales la începutul adolescenței, când majoritatea dintre noi ne dorim să fim acceptați de persoanele din jur, dorim să aparținem unui grup. Cel mai important este să te înconjori cu persoane care te inspiră, cu care simți că poți fi tu însuți și care nu încearcă să te schimbe pentru a fi la fel ca ei. Am avut mulți colegi, atât la karate, cât și la școală, care au crescut datorită anturajului sau au renunțat din cauza acestuia. Bineînțeles, acest lucru depinde foarte mult și de tăria de caracter a fiecărei persoane şi cât este de influențabilă.

Care sunt persoanele care au avut cea mai mare influență asupra ta? Ai vreun model?

Părinții mei au fost și sunt persoanele care m-au influențat cel mai mult pe tot parcursul vieții. Am avut noroc și din acest punct de vedere… Nu au pus niciodată vreo presiune pe mine, dar m-au susținut fără limite în tot ceea ce mi-am propus, au fost persoanele care m-au împins de la spate atunci când simțeam că vreau să renunț, persoanele de la care am învățat să muncesc din greu pentru ceea ce îmi doresc. Prin simplul lor exemplu m-au făcut să admir şi să caut mereu educația, dar să păstrez mereu un spirit ludic. Sunt recunoscătoare că m-au crescut astfel încât să simt că singura grijă pe care ar trebui să o am este școala și că nu a trebuit până la vârsta de 19 ani să mă confrunt cu problemele „reale” ale vieții.

Antrenoarea mea, Dora, este și ea un personaj important, probabil modelul după care am încercat să mă modelez în timpul adolescenței. Și ea, la rândul ei, a reușit să facă performanță atât la karate, cât și la școală. De la ea am învățat să fiu mereu pozitivă, să am încredere în mine, să fac bine, oricât de greu ar fi, să muncesc cu perseverență pentru visurile mele. Pentru mine, ea este dovada că atunci când ai o pasiune, nimeni și nimic nu te poate opri.

Care este lecția pentru care ești cea mai recunoscătoare?

Eșecul cred că este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla la un anumit moment. Este un mod prin care poți să testezi cât de mult îți dorești un anumit lucru și ce ești dispus să faci pentru a-l obține. Eșecul este acel rău necesar care ne amintește că suntem niște simpli oameni. Eșecul m-a învățat ce este reziliența și m-a ajutat să apreciez câștigul. Eșecul m-a determinat să îmi mut focusul pe proces, nu pe rezultatul final. Am învățat să mă bucur de aventură și să nu mă atașez de rezultatul final, fiindcă poate azi am câștigat o medalie, dar asta nu îmi garantează că voi câștiga și data viitoare. Ce contează cu adevărat este munca și pasiunea depusă, care arată cu adevărat valoarea.