Legenda satului Șopotu-Vechi, Caraș-Severin

de Ovidiu Bădescu

Privind din dealul Gârboțului, un grup de nomazi, călărind unii dintre cei mai aprigi cai, erau atrași de o privelișe ruptă parcă dintr-un basm: în depărtare, se vedea un râu ce-și schimba culoarea. De la verdele din depărtare, acest râu se transforma în albastru, apoi lucea de parcă erau un râu plin de aur, înainte de a se pierde în luncile pline de vegetație.

– Oare..și voi vedeți la fel, întrebă căpetenia?

Și, fără a aștepta vreun răspuns, a luat-o la goană și, în câteva minute a și ajuns jos, în valea plină de mister. Chiar atunci, o rază de soare se oglindea în apele acelea limpezi, creând iluzia unui râu de aur.

-Așa deci…nu e aur, e doar strălucirea soarelui, afirmă căpetenia supărată. Și aruncă supărat cu o piatră în apele râului.

În acel moment, piatra se desfăcu în zeci de fâșii care luceau de-ți luau ochii.

-Aur, aur, strigară cu toții….și au sărit să adune fiecare fărâmătură a acelei pietre.

Zadarnic însă, curentul apei a împrăștiat-o de nu a mai rămas nimic din acea piatră.

-Să mergem pe râu în sus, spuse căpetenia, muntele din care izvorăște e cu siguranță un munte de aur. Fascinați de luciul apei, au plecat cu avânt spre izvorul acelui râu.

Seara îi prinse pe drum și s-au pus să înopteze. Și-au legat caii dar, în timp ce dormeau, se părea că din ceața lăsată odată cu întunericul, o zână a apei le șoptea:

-Aurul pe care îl căutați nu vă va aduce fericirea. Odată ce îl veți avea, veți deveni avari, veți dori să aveți tot mai mult. Vă veți îmbăta de febra aurului, veți uita de voi și de familie. Aurul va deveni mai important decât viața celor dragi și, în plus, mulți din jurul vostru vor dori să vă ucidă pentru a vă jefui. Voi sunteți însă pe un tărâm plin de magie: aici aveți cea mai cristalină apă pe care să o beți, cel mai curat aer pe care să îl respirați, pământul cel mai rodnic și pădurile sunt pline de animale pe care să le vânați. Aduceți-vă femeile și locuiți aici, astfel veți face ca acest ținut să strălucească, iar voi veți avea o viață îmbelșugată. Minunile se îndeplinesc doar celor care cred în ele. Eu sunt zâna acestui râu, dar alegerea e a voastră. Însă, dacă vă veți stabili aici, să aveți sufletul curat, să ajutați pe cei la nevoie și să mulțumiți lui Dumnezeu, încheie zâna.

Și zâna dispăru în curgerea lină a apei, asemeni unui șopot. Și repeta parcă la infinit: șopot, șopot, șopot…

S-au trezit în același timp, cu toții au avut același vis.

Deci visul era real…fiecare era convins de asta.

S-au cutremurat cu toții: ei, care s-au luptat cu diferite triburi, nu au mai avut parte de așa ceva, de o zână care să le vorbească. Era un semn divin.

Caii, care de obicei dormeau lângă stăpâni, erau de această dată speriați și rătăciți în pădurea de arini din fața lor.

După ce i-au prins, au încălecat și, câteva săptămâni mai târziu, s-au întors împreună cu familiile lor și toată agoniseala de-o viață.

S-au stabilit în valea acelui râu, au început să cultive pământul, să domesticească animalele, să își construiască o biserică. Iar noii așezări, precum și râului, i-au dat numele auzit de atâtea ori în visul pe care l-au avut: Șopot.

În locul unde au înoptat, au construit prima locuință în care trăiau cu toții, formată din două camere cu tavanul boltit, făcut din cărămizi puse în dungă, și i-au dat numele de Căsuța Visului de Aur. Aveau în jur o grădină situată pe 3 coline și un turn în care stăteau de strajă oștenii. Mai târziu, deasupra celor două camere au mai fost construite și altele, iar acel turn a fost conectat la casă prin niște trepte, devenind casă locuibilă.

În amintirea visului avut, s-a construit, lipit de acea casă, o moară, unde întreg satul venea ca să își macine grânele și să amintească tuturor de trecerea timpului, moară pe apă funcțională, pe care o puteți vizita și azi, numită Moara Băgească.

Păduricii în care au fugit caii ca să se ascundă i-au dat numele de Anini. Acei arbori sunt și astăzi, peste atâtea sute de ani, neschimbați.

Nu au uitat nici de pietrele strălucitoare care i-au adus aici, i-au dat numele de băuță. Chiar în zile noastre, de cauți atent în albia râului, găsești asemenea pietre, desfăcându-se în foițe strălucitoare.

Locul unde căpetenia a găsit prima băuță a devenit loc sacru și, pentru a nu trece prin albia râului prin acel loc, s-a construit Podul Mare, pe care și astăzi trece atât de multă lume, iar valea în care acei nomanzi căutară izvoarele râului au numit-o Valea Satului.

În anul 1826, apele râului s-au învolburat și au luat casele multor locuitori. De teama altor inundații, 56 de familii părăsesc vatra satului și se stabilesc într-un ținut situat la 15 km, pe care l-au numit Șopotu Nou. Mai târziu, pentru a nu se confunda, vechiul sat își schimbă denumirea din Șopot în Șopotu Vechi.

Dacă vă grăbiți, cu siguranță veți găsi în acest sat din Valea Almăjului, băuța, Podul Mare, Moara Băgească, pădurea în care au fugit caii în acea noapte, pădurea de Anini și multe alte comori uitate de lume.