Mituri și Legende-Tezaurele culturale ale județului Caraș Severin
Județul Caraș-Severin, situat în sud-vestul României, este un loc bogat în tradiții și legende, fiind o zonă cu un patrimoniu cultural diversificat și o istorie plină de personaje și evenimente fascinante. Aceste legende sunt parte integrantă a identității culturale a județului Caraș-Severin și este important ca ele să fie transmise mai departe, păstrând vie memoria tradițiilor locale. O vizită în această zonă nu ar fi completă fără a explora aceste povești și a simți legătura cu istoria și natura locului.
Muştele columbace în legendele din Valea Cernei şi Clisura Dunării. Gaura cu Muscă de la Coronini, Caraș-Severin
Muştele columbace sunt insecte dăunătoare care fac parte din familia Simuliidae şi care, în România, îşi aveau habitatul numai în partea de sud-vest, în Banat şi Oltenia. În funcţie de zonă, insectele erau cunoscute sub mai multe denumiri, precum: muşte rele, muşte veninoase, muşte otrăvitoare ş.a.m.d. Musca columbacă (Simulium colombaschense) vieţuia într-un areal relativ restrâns în ţara noastră, în Banat şi Oltenia (judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj şi Caraş-Severin), dar şi la sud de Dunăre, în Serbia şi Bulgaria.
În credinţele populare, locurile şi cauzele apariţiei muştelor columbace se legau de numeroase superstiţii, explicate prin diverse legende.
Cea mai cunoscută dintre acestea, este cea a lui Iovan Iorgovan, supranumit „braţ de buzdugan” şi a balaurului cu şapte capete, legendă ce prezintă numeroase variante, în funcţie de zonă şi povestitor. Varianta publicată de Popoviciu (1872) are la bază o veche poveste populară păstrată de la strămoşi, conform căreia pe vremea războaielor dintre daci şi romani s-a pripăşit pe Valea Cernei un şarpe, care având obiceiul să se scalde în apele termale, a devenit treptat uriaş, transformându-se într-un balaur. Înspăimântaţi de cumplita dihanie, oamenii locului încercau mereu să o îmbuneze, aducându-i de mâncare în fiecare zi, câteva oi şi un bou.
Într-una din zile, rătăcindu-se prin codri, feciorul împăratului îl surprinse pe balaur tocmai când se scălda într-un izvor fierbinte. A stat şi a chibzuit Iorgu Iorgovan, căci aşa îl chema pe prinţ, că ar fi bine să se îmbăieze şi el în fiecare zi în acel izvor, poate s-o face uriaş. Şi într-adevăr, după câteva scăldări uriaş se făcu.
La ceva vreme după aceste întâmplări, într-o dimineaţă, mergând pe Cerna în sus, Iorgu Iorgovan auzi dintr-o dată un glas femeiesc care se tânguia de răsunau codrii. Dând pinteni calului şi răcnind ca un leu, Iorgu ajunse la faţa locului şi îşi văzu sora cea mică încolăcită de balaur, care era gata să-i frângă trupul fraged şi să o înghită cu totul. De cum îl zări pe voinic, fiara eliberă fata din strânsoare şi o tuli la vale pe Cerna. Dar Iorgu Iorgovan îl urmări şi îl ajungea mereu din urmă retezându-i câte un cap, până a mai rămas numai cu unul. Simţindu-se încolţit, balaurul îl rugă pe voinic să-i cruţe viaţa, altminteri capul lui se va împuţi şi va slobozi muşte rele care vor vătăma animalele şi oamenii. Feciorul de împărat însă nu-l ascultă şi cu o lovitură fulgerătoare de paloş îi tăie şi ultimul cap. Acesta însă, avu puterea miraculoasă să fugă mai departe pe Cerna în jos până la Dunăre şi să se ascundă într-o peşteră (numită astăzi Gaura cu Muscă de la Coronini), din care sloboade mereu muşte rele care atacă oamenii şi vitele.
Sursa: https://banatulmontan.wordpress.com/2012/12/09/mustele-columbace-in-legendele-din-valea-cernei-si-clisura-dunarii-gaura-cu-musca-de-la-coronini/
Legenda satului Șopotu-Vechi, Caraș-Severin
de Ovidiu Bădescu
Privind din dealul Gîrboțului, un grup de nomazi, călărind unii dintre cei mai aprigi cai, erau atrași de o privelișe ruptă parcă dintr-un basm: în depărtare, se vedea un râu ce-și schimba culoarea. De la verdele din depărtare, acest râu se transforma în albastru, apoi lucea de parcă erau un râu plin de aur, înainte de a se pierde în luncile pline de vegetație.
– Oare..și voi vedeți la fel, întrebă căpetenia?
Și, fără a aștepta vreun răspuns, a luat-o la goană și, în câteva minute a și ajuns jos, în valea plină de mister. Chiar atunci, o rază de soare se oglindea în apele acelea limpezi, creând iluzia unui râu de aur.
-Așa deci…nu e aur, e doar strălucirea soarelui, afirmă căpetenia supărată. Și aruncă supărat cu o piatră în apele râului.
În acel moment, piatra se desfăcu în zeci de fâșii care luceau de-ți luau ochii.
-Aur, aur, strigară cu toții….și au sărit să adune fiecare fărâmătură a acelei pietre.
Zadarnic însă, curentul apei a împrăștiat-o de nu a mai rămas nimic din acea piatră.
-Să mergem pe râu în sus, spuse căpetenia, muntele din care izvorăște e cu siguranță un munte de aur. Fascinați de luciul apei, au plecat cu avânt spre izvorul acelui râu.
Seara îi prinse pe drum și s-au pus să înopteze. Și-au legat caii dar, în timp ce dormeau, se părea că din ceața lăsată odată cu întunericul, o zână a apei le șoptea:
-Aurul pe care îl căutați nu vă va aduce fericirea. Odată ce îl veți avea, veți deveni avari, veți dori să aveți tot mai mult. Vă veți îmbăta de febra aurului, veți uita de voi și de familie. Aurul va deveni mai important decât viața celor dragi și, în plus, mulți din jurul vostru vor dori să vă ucidă pentru a vă jefui. Voi sunteți însă pe un tărâm plin de magie: aici aveți cea mai cristalină apă pe care să o beți, cel mai curat aer pe care să îl respirați, pământul cel mai rodnic și pădurile sunt pline de animale pe care să le vânați. Aduceți-vă femeile și locuiți aici, astfel veți face ca acest ținut să strălucească, iar voi veți avea o viață îmbelșugată. Minunile se îndeplinesc doar celor care cred în ele. Eu sunt zâna acestui râu, dar alegerea e a voastră. Însă, dacă vă veți stabili aici, să aveți sufletul curat, să ajutați pe cei la nevoie și să mulțumiți lui Dumnezeu, încheie zâna.
Și zâna dispăru în curgerea lină a apei, asemeni unui șopot. Și repeta parcă la infinit: șopot, șopot, șopot…
S-au trezit în același timp, cu toții au avut același vis. Era o liniște în care, dacă ascultai atent, se auzea aceeași curgere a apei: șopot, șopot, șopot…
Deci visul era real…fiecare era convins de asta.
S-au cutremurat cu toții: ei, care s-au luptat cu diferite triburi, nu au mai avut parte de așa ceva, de o zână care să le vorbească. Era un semn divin.
Caii, care de obicei dormeau lângă stăpâni, erau de această dată speriați și rătăciți în pădurea de arini din fața lor.
După ce i-au prins, au încălecat și, câteva săptămâni mai târziu, s-au întors împreună cu familiile lor și toată agoniseala de-o viață.
S-au stabilit în valea acelui râu, au început să cultive pământul, să domesticească animalele, să își construiască o biserică. Iar noii așezări, precum și râului, i-au dat numele auzit de atâtea ori în visul pe care l-au avut: Șopot.
În locul unde au înoptat, au construit prima locuință în care trăiau cu toții, formată din două camere cu tavanul boltit, făcut din cărămizi puse în dungă, și i-au dat numele de Căsuța Visului de Aur. Aveau în jur o grădină situată pe 3 coline și un turn în care stăteau de strajă oștenii. Mai târziu, deasupra celor două camere au mai fost construite și altele, iar acel turn a fost conectat la casă prin niște trepte, devenind casă locuibilă.
În amintirea visului avut, s-a construit, lipit de acea casă, o moară, unde întreg satul venea ca să își macine grânele și să amintească tuturor de trecerea timpului, moară pe apă funcțională, pe care o puteți vizita și azi, numită Moara Băgească.
Păduricii în care au fugit caii ca să se ascundă i-au dat numele de Anini. Acei arbori sunt și astăzi, peste atâtea sute de ani, neschimbați.
Nu au uitat nici de pietrele strălucitoare care i-au adus aici, i-au dat numele de băuță. Chiar în zile noastre, de cauți atent în albia râului, găsești asemenea pietre, desfăcându-se în foițe strălucitoare.
Locul unde căpetenia a găsit prima băuță a devenit loc sacru și, pentru a nu trece prin albia râului prin acel loc, s-a construit Podul Mare, pe care și astăzi trece atât de multă lume, iar valea în care acei nomanzi căutară izvoarele râului au numit-o Valea Satului.
În anul 1826, apele râului s-au învolburat și au luat casele multor locuitori. De teama altor inundații, 56 de familii părăsesc vatra satului și se stabilesc într-un ținut situat la 15 km, pe care l-au numit Șopotu Nou. Mai târziu, pentru a nu se confunda, vechiul sat își schimbă denumirea din Șopot în Șopotu Vechi.
Dacă vă grăbiți, cu siguranță veți găsi în acest sat din Valea Almăjului, băuța, Podul Mare, Moara Băgească, pădurea în care au fugit caii în acea noapte, pădurea de Anini și multe alte comori uitate de lume.
Legenda Lacului Ochiul Beiului, Caraș-Severin
Se spune că lacul s-a format după ce, în urmă cu câteva sute de ani, fiul unui renumit bei ce domnea asupra ținutului, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Potrivit legendei, un bei turc, pe nume Beg, s-a îndrăgostit nebunește de o tânără fată de prin partea locului, pe care a răpit-o și a închis-o în Turnul Mare din Cheile Nerei. În timpul nopții însă, cu ajutorul unei funii împletită din propria-i rochie, fata reușește să scape și să fugă, venind la baza stâncii, în Valea Nerei. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, fiul beiului și-a pus, în același loc, capăt zilelor.
O alta legenda spune că în noaptea de Sânziene, în jurul lacului se strâng ielele, care sunt foarte frumoase și care îi vrăjesc pe bărbați prin farmecul lor.
Sursa : https://naturaromania.wordpress.com/legende-locului/
Legenda Stâncii Baba Caia, Caraș- Severin
În apropierea localităţii Coronini se ridică semeaţă din apele bătrânului fluviu stânca Baba Caia, marcând intrarea propriu-zisă în Clisura Dunării. De-a lungul anilor, în jurul acestei stânci s-au ţesut mai multe legende.
Monument natural din calcar rămâne şi astăzi unul dintre principalele puncte de atracţie pentru turiştii care ajung în aceste locuri.
Legenda 1:
Una dintre legendele Stâncii Babacaia arată că între un moş şi o babă era o ceartă veşnică.
Moşul, Zeul Saturn, spunea că iarba se coseşte, iar baba, Gaia, Marea Zeiţă, afirma că iarba se tunde cu foarfeca. Înfuriat, moşul o aruncă pe babă în Dunăre. De pe fundul Dunării, aceasta îşi susţine cu îndârjire afirmaţia, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă pentru a-i demonstra moşului că iarba se tunde. Cele două degete bifurcate s-au transformat în stânca Baba Caia.
Sursa : https://carasanul.ro/2024/01/04/stanca-baba-caia-legenda-unei-iubiri-interzise/
Legenda 2:
Se spune că, pe vremuri atât de depărtate, pe când era lupul căţel şi lumea trăia cu groază unor spirite care, pasămite, răsplăteau faptele bune şi pedepseau pe cele rele, preschimbând chipul şi înfăţişarea oamenilor cu a unor vietăţi necuvântătoare, trăiau pe aceste meleaguri un moş şi o babă. Pe bătrân îl chema Vasile, iar pe nevastă-sa, Babacaia. Copii n-aveau încât cei doi bătrâni îşi duceau viaţa cum dă Dumnezeu.
În tinereţe, amândoi fuseseră frumoşi, chipeşi şi vieţuiseră mulţumitor, el fiind un om cu dragoste de muncă, ea, femeie harnică, chivernisită şi bună gospodină. Casa lor era ca un pahar şi toate străluceau de curăţenie.
Pământ arător nu aveau decât două-trei brazde în jurul casei, care se afla tocmai în marginea satului.
Moş Vasile era pescar. Avea luntre mare, tocmită cu mulţi ani în urmă la un meşter vestit şi vopsită în culoarea închisă a apelor tulburi.O tocmise mare şi trainică, vopsită astfel într-adins, să nu fie băgată în seama seara, după ce se lasa întunericul, pe când pornea la pescuit în locuri oprite, sau, în nopţile ploioase, când încarca marfa ce trebuia trecută peste Dunăre fără ştiinţa vameşilor şi de acolo, să aducă tutun cu foaia galbenă ca şofranul.
În vremurile când veni pârdalnica bătrâneţe, se trecuse şi luntrea, scârţâind la fiece izbitură de valuri de credeai că se sfărâma în bucăţele, iar bătrânul se duce la fund. De câtva timp îl lăsaseră şi puterile.
Timpurile se schimbaseră, chiar şi paza se înăsprise, luntrea nu-l mai ţinea sub ascultare şi moş Vasile de-abia îşi mai agonisea cele necesare gurii. Bătrâneţele şi lipsurile, bata-le pustia, le schimbase până şi firea.
Când punga ţi-e goală, iar matele-ţi chiorăie, şi cugetul se înăspreşte. Din mai nimic cei doi bătrâni se luau în gură şi cum se spune: vorba – vorbă aduce, o duceau într-o veşnică hârâială.
Babacaia devenise atât de prinsă în chinurile gâlcevii încât fiecare vorbă a bătrânului era răstălmăcită cu înţelesuri nedorite. Dacă el spunea că asta-i albă, baba, înţepată, nu se lăsa, întorcându-i vorba:”Ce, tu nu vezi că-i neagră?”. Şi nu se potolea până ce moş Vasile, neavând linişte, trebuia să se lase păgubaş.
Dar, ce să vezi necaz într-o iarnă, când gerul năprasnic îngheţase malurile Dunării, bătrânul căzu bolnav şi cu puţin nu-şi sfârşi zilele. Vreme îndelungată boli la pat.
Când se simţi mai înzdrăvenit, moş Vasile hotărî să iasă la pescuit. Cum era încă slăbit, se îmbie şi femeia să meargă să-l ajute a desprinde luntrea de la mal şi s-o împingă în apă.
În drum spre locul unde se găsea luntrea priponită, trecură printr-o livadă cu flori în fel de fel de culori, apoi prin alta de curând cosită, şi cositura fusese atât de frumos făcută încât lua ochii bătrânului. Nu se putu abţine şi-şi mărturisi plăcerea în gura mare:
-Harnic om mai e şi Petre ăsta, uite ce frumos a cosit pajiştea.
Dar femeia, pornită pe împotrivire, răspunse ţâfnoasă:
-Ce, mă omule, tu nu eşti în toate minţile? Nu vezi că-i tăiată cu foarfeca, firicel cu firicel?
Bătrânul începu să râdă, cea ce avu darul s-o întărite şi mai mult pe femeie.
-Vrei să mă faci să cred că eu nu ştiu ce vorbesc? Eşti un nătărău!
Şi de aici până la ceartă nu mai fu decât un pas pe care-l făcură cât ai zice peşte.
Se apropiară de Dunăre, ea spre apă, el în cealaltă margine, şi gura bătrânei ţăcănea ca o moară hodorogită.
Cum se aflau pe mal, şi malul era o ridicătură dreapta ca un perete, femeia tot cicălindu-l, din nebăgare de seamă căzu în apă şi valurile o târâră spre mijlocul Dunării.
Bătrânul începu să ţipe cât îl lua gura după ajutor. Prin apropiere nu era nimeni care să-l audă, iar el, cum se afla slăbit după boală, nu se încumeta să sară în apă. Oricât ar fi ştiut să înoate, era sigur ca valurile l-ar duce la fund fără să-şi salveze soaţa. Baba, însă nici în pragul morţii nu-şi frâna năravul, zbierând de mama focului:
-Cu foarfeca, mă nătărăule!…Şi o ţinu întruna până începu să se scufunde. Valurile o învăluiră la repezeală şi, atunci când îi trecură peste cap, ridică mâna dreaptă, desfăcând două degete: arătătorul şi inelarul, în semn de foarfecă deschisă, ceea ce voia să însemne că şi-n ultima clipă nu-şi dezicea încăpăţânarea. Se pare că unul din spiritele rele ale acelor vremuri pedepsi pe Babacaia preschimbând-o în ştei de cremene iar cele două degete ridicate în semn de foarfecă rămaseră mărturie în veac.
De atunci, când cineva de prin părţile apropiate vrea să spună că femeia cutare e cicălitoare, pismăreaţă şi rea o zugrăveşte cu o vorbă: e o Babacaia, după cum a şi rămas numirea stâncii din faţa peşterii de la Coronini.