Într-o lume care nu apărea pe nicio hartă, exista un oraș magic numit Emotivia. Acolo, fiecare copil se năștea cu o mică lumină în piept — o lumină care își schimba culoarea în funcție de ceea ce simțea.
Roșu pentru furie.
Albastru pentru tristețe.
Galben pentru bucurie.
Verde pentru liniște.
În acest oraș trăia un băiețel pe nume Luca.
Dar Luca avea o problemă.
Lumina lui nu avea o singură culoare… ci exploda.
Când era supărat — devenea roșu aprins și totul în jur parcă tremura.
Când era trist — lumina lui se stingea atât de tare, încât ceilalți copii nu-l mai vedeau.
Când era fericit — lumina era atât de puternică, încât îi orbea pe ceilalți.Copiii au început să-l evite.
— E prea mult… spuneau ei.
Într-o zi, Luca a fugit până la marginea orașului, acolo unde începea Pădurea Tăcerii. Se așeză sub un copac și își strânse genunchii la piept.
— Nu vreau să mai simt nimic… șopti el.
Atunci, din liniște, apăru o bătrână cu ochi calzi.
— Dacă nu mai simți… nu mai trăiești, spuse ea blând.
— Dar emoțiile mele sunt prea mari! strigă Luca. Nu le pot controla!
Bătrâna zâmbi și îi întinse o mică cutie de lemn.
— Nu trebuie să le controlezi. Trebuie să le înțelegi.
Luca deschise cutia.
Înăuntru nu era nimic… doar o oglindă.
— Privește.
Când Luca se uită, nu-și văzu chipul. Văzu emoțiile lui… dansând.
Furia nu era un monstru — era un foc care voia să spună „nu e corect!”.
Tristețea nu era întuneric — era o ploaie care spunea „am nevoie de tine”.
Bucuria nu era explozie — era soare care voia să fie împărtășit.
— Emoțiile tale nu sunt dușmani, spuse bătrâna. Sunt mesageri.
— Și ce fac cu ele?
— Le asculți… înainte să le lași să vorbească în locul tău.
În ziua următoare, Luca s-a întors în oraș.
Un copil i-a dărâmat construcția.
Lumina lui a început să devină roșie…
Dar de data aceasta, Luca s-a oprit.
A pus mâna pe piept.
A respirat.
— Sunt furios… pentru că am muncit mult, a spus el.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Lumina nu a mai explodat.
A devenit… caldă.
Stabilă.
Frumoasă.
Copiii s-au apropiat.
— Cum ai făcut asta? au întrebat uimiți.
Luca a zâmbit.
— Nu am oprit emoția… am ascultat-o.
Și încet, orașul Emotivia s-a schimbat.
Copiii nu mai fugeau de emoții.
Nu le mai ascundeau.
Nu le mai lăsau să explodeze.
Le înțelegeau.
Iar luminile lor… nu mai erau haotice.Erau ca niște stele.Diferite.Vii.În echilibru.
Și se spune că, dacă închizi ochii și îți asculți inima…Poți vedea și tu lumina ta.
Întrebarea nu este ce simți.
Întrebarea este:
Îți asculți emoțiile… sau le lași să te conducă? – prof.ed timpurie Slabu Mihaela