Dan Lorena Ștefania

Într-o lume într-o permanentă schimbare, care credeți că ar fi abilitățile pe care tinerii trebuie să și le dezvolte?

Trăim într-o eră a vitezei, în care schimbarea este singura constantă. A te adapta nu mai este o abilitate opțională, ci una esențială. Însă, mai important decât adaptabilitatea în sine, este capacitatea de a filtra ceea ce contează cu adevărat.

Una dintre cele mai mari schimbări pe care le-am făcut în viața mea a fost să renunț la social media. De doi ani de zile, nu mai am conturi active și, sincer, nu am fost niciodată mai prezentă și mai împăcată cu mine. În loc să mă pierd într-un flux nesfârșit de informații nefondate și comparații oarbe, aleg conștient ce consum. Am o mână de oameni pe care îi urmăresc, oameni a căror influență este reală, fundamentată științific și pe care îi caut, probabil, o dată pe săptămână.

E adevărat, nu mai știu fiecare trend despre care se vorbește, dar în schimb mintea mea este mult mai limpede. Îmi e mai ușor să acționez, să iau decizii, să mă concentrez pe ce contează cu adevărat. Nu mă mai las distrasă de zgomotul inutil, ci îmi urmez propriul drum, în ritmul meu.

Cred că asta este una dintre cele mai valoroase abilități pe care tinerii de azi trebuie să o învețe: să nu se lase copleșiți de fluxul de informații, să-și păstreze claritatea mentală și să-și aleagă cu grijă sursele de inspirație. Să testeze, să pună la îndoială, să caute activ răspunsuri, în loc să înghită pasiv orice li se oferă.

Și, mai ales, să nu se teamă de tăcere. Uneori, în liniște descoperi cel mai clar cine ești și unde vrei să ajungi.

Care au fost cele mai frumoase momente pe care le-ați trăit?

Unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea a fost experiența unui festival de voluntariat, departe de casă. Aveam 17 ani și am mers 11 ore cu trenul într-un loc unde nu cunoșteam pe nimeni. Era o provocare, dar și o oportunitate uriașă de a mă descoperi pe mine însămi.

Ceea ce a făcut această experiență atât de specială nu a fost doar locul sau activitățile, ci oamenii. Întregii echipe i-a fost atât de ușor să-și pună cea mai autentică versiune a lor, fără măști sau aparențe forțate. Nu era nimeni acolo ca să impresioneze, să se ascundă în spatele unor bariere false. Știam cu toții că venim din colțuri diferite ale țării, ba chiar și din afara ei, dar asta nu ne-a împiedicat să devenim o echipă unită. Râdeam împreună, explicam glumele în mai multe limbi, și în ciuda diferențelor, ne simțeam ca și cum ne știam de-o viață.

A fost echipa în care am lucrat cel mai cot la cot, pentru că fiecare știa că este acolo nu pentru spectacol, ci pentru impactul real pe care îl aveam. Iar momentul în care am simțit cu adevărat că am contat a venit la final, când festivalul s-a încheiat.

Terenul era aproape gol, mai rămăseseră doar câteva persoane rătăcite pe acolo, iar noi eram încă în echipă, dând jos ultimele afișe—unele dintre ele atât de mari și grele încât păreau mai mari decât noi. Și atunci, din senin, câțiva oameni au început să ne aplaude. Unul câte unul, și-au exprimat recunoștința, mulțumindu-ne pentru tot efortul depus.

În acel moment, nu doar eu, ci întreaga echipă am simțit că am contat. Că ceea ce am făcut nu a fost în zadar, că energia noastră a lăsat o urmă. Și cred că exact despre asta este viața: nu despre ce faci singur, ci despre ce reușești să creezi împreună cu ceilalți.

Care sunt cele trei lucruri pe care le apreciezi cel mai mult la o persoană?

Pasiunea, autenticitatea, acțiunea.

Cred că acestea sunt cele trei elemente care definesc nu doar un caracter puternic, ci și o viață trăită cu sens. Pasiunea este combustibilul care te face să îți depășești limitele, autenticitatea este fundamentul pe care construiești relații reale, iar acțiunea este forța care transformă visele în realitate.

Adesea, ne judecăm pe noi înșine în funcție de potențialul pe care îl avem, dar pe ceilalți îi evaluăm strict după acțiunile lor. În realitate, ar trebui să fie invers: pe noi să ne ținem accountable, să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem, iar celorlalți să le oferim un spațiu sigur în care să crească, să experimenteze și să se dezvolte.

Oferă-ți șansa de a explora, de a încerca lucruri noi, de a descoperi ce te pasionează cu adevărat. Dar nu te opri la primul obstacol. Pasiunea nu este doar entuziasmul de început, ci și perseverența de a trece peste momentele grele. Nu te concentra pe ceea ce fac ceilalți – sau, mai important, pe ceea ce spun că fac. Lumea aparține celor care acționează.

Acțiunea este centrul schimbării, dinamismul care ne definește existența. Practica va face întotdeauna diferența. În final, nu ideile, dorințele sau intențiile vor rămâne, ci ceea ce am ales să punem în aplicare.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Școala nu este despre informație. Este despre valoare.

Astăzi, orice răspuns se află la un click distanță. Putem învăța despre orice subiect de pe internet, putem citi articole, urmări cursuri online și explora lumi întregi din fața unui ecran. Și totuși, școala rămâne esențială.

De ce? Pentru că educația nu este doar o acumulare de cunoștințe. Poate că nu vom ține minte fiecare formulă matematică sau fiecare lecție de literatură, dar vom ține minte blândețea unei profesoare care ne-a încurajat, colegul care ne-a fost alături într-un moment dificil, sau chiar conflictul din curtea școlii care ne-a învățat prima lecție despre empatie și reziliență.

Scopul școlii nu este doar să predea informație, ci să formeze oameni. Școala este mai mult decât un loc de învățare – este o a doua casă, un spațiu în care creștem, în care ne testăm limitele, în care descoperim ce fel de persoane vrem să devenim. Este locul unde învățăm nu doar să rezolvăm probleme, ci și să gândim critic, să colaborăm, să ne punem întrebări.

Oricât de mult aș aprecia avantajele educației online, nimic nu poate înlocui vibrația unei săli de clasă, entuziasmul unui profesor pasionat, curiozitatea unui coleg care pune o întrebare la care nici măcar profesorul nu s-a gândit. Școala nu este doar despre a învăța – este despre a simți, a experimenta, a trăi educația în cel mai autentic mod posibil.

Fără școală, lumea ar fi un loc cu mai multe informații, dar cu mai puțini oameni în adevăratul sens al cuvântului.

Care este deviza după care vă ghidați în viață?

Profesorul meu de religie din gimnaziu ne-a explicat că viața ar trebui privită în sens invers – că sfârșitul, inevitabil, nu ar trebui să ne sperie, ci să ne motiveze. Dacă într-o zi totul se va sfârși, atunci cum alegem să trăim timpul pe care îl avem? Cum ne asigurăm că valul vieții noastre, oricât de mic în imensitatea oceanului eternității, lasă un ecou viu?

Această perspectivă m-a făcut să îmi stabilesc rezoluții clare: vreau să schimb viața a peste o mie de oameni, vreau să scriu o carte care să inspire, să ajut cât de mult îmi permit în schimbarea globală a viziunii asupra sănătății și educației. Îmi doresc să creez punți de interes, să îi aduc și pe ceilalți să vadă importanța implicării, să le arăt că fiecare gest, fiecare alegere și fiecare pas contează.

Nu putem influența toate marile mecanisme ale lumii, dar putem lăsa o urmă. Așa că deviza mea este simplă: Trăiește astfel încât, atunci când pleci, lumea să fie un loc puțin mai bun pentru că ai fost aici.

Pentru ce sunteți recunoscătoare astăzi?

Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru faptul că trăiesc într-o țară liberă, într-un timp în care accesul la cunoaștere, la tehnologie și la conexiuni este mai ușor ca niciodată. Aleg să văd această evoluție nu ca pe un haos, ci ca pe o oportunitate de a contribui, de a construi ceva mai bun.

Dar, mai presus de toate, sunt recunoscătoare pentru părinții mei și familia mea. Ei m-au lăsat mereu să îmi aleg singură drumul, indiferent cât de nonconformist a fost acesta. Nu au încercat să mă limiteze, ci au avut încredere în mine, oferindu-mi libertatea de a descoperi cine sunt și ce pot face. Ajutorul pentru ceilalți l-am învățat de acasă, din copilărie, și știu că va rămâne mereu parte din mine.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare pentru toți cei care aleg să vadă lumina dincolo de haos, pentru cei care nu așteaptă schimbarea, ci o creează. Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

Care este principala problemă cu care te confrunți acum?

Mai degrabă decât o problemă concretă, cred că este un sentiment – unul pe care cu toții îl conștientizăm la un moment dat, mai ales după ce navigăm prin viață timp de două decenii. „Problemele nu se termină niciodată.” Ele doar se transformă, iar noi evoluăm odată cu ele.

De aceea, poate cea mai valoroasă lecție este aceasta: învață să pierzi. Învață să fii stresat. Nu există o lumină magică la capătul tunelului unde, dintr-odată, viața devine lipsită de griji. Dacă ești o persoană ambițioasă, provocările vor continua să apară, din ce în ce mai complexe. Și asta nu e un semn că ești pe un drum greșit – dimpotrivă. Tot ce trebuie să faci este să continui să te ridici, iar și iar.

Nu cred că soluția este să ne păstrăm aplauzele pentru finalul drumului. În schimb, ar trebui să le oferim fiecărui moment în care cădem și ne ridicăm, fiecărei clipe în care pur și simplu rămânem în picioare.

Pe lângă faptul că există numeroase studii despre impactul pozitiv al recunoașterii progresului, cred că această abordare este, pur și simplu, un mod mai frumos, mai autentic și mai eficient de a trăi viața.

                                                                 

Dacă ai avea zece secunde să vorbești lumii întregi, ce ai spune?

📢 „Umanitatea contează pe tine. Acționează cu bunătate.”

Simt că, în contextul geopolitic actual, avem nevoie mai mult ca oricând de o chemare puternică spre bunătate, comunitate și compasiune. Aproape că ar fi un strigăt de disperare, dar și un îndemn la speranță. Trebuie să ne dăm seama că suntem aici împreună și că scopul nostru poate fi mai extins decât o simplă supraviețuire individuală.

Ne putem bucura și dezvolta de o mie de ori mai bine dacă alegem să fim conștienți de puterea noastră colectivă. Timpul nostru este mult mai limitat decât ne place să credem, iar dintre toate valorile, omenia nu este ceva ce ar trebui lăsat pentru „ziua de mâine”.

Ce mă fascinează la această superputere – bunătatea – este capacitatea ei de a genera un efect în lanț. Este contagioasă, se propagă din om în om și poate transforma realitatea în moduri pe care nici nu ni le imaginăm. Și mi-aș dori ca nimeni să nu-și ridice masca în fața ei.