Leul și Vulpea cea Lingușitoare
Într-o pădure întinsă trăia un leu puternic, temut de toate vietățile, dar cunoscut și pentru inima lui dreaptă. Nu rănea fără motiv și împărțea hrana cu cei mai slabi atunci când avea din belșug.
În aceeași pădure își făcea veacul o vulpe vicleană, pricepută la vorbe dulci și planuri ascunse. Văzând bunătatea leului, se gândi că ar putea trăi ușor dacă s-ar apropia de el.
Într-o zi, se duse la leu și îi spuse cu glas mieros:
— Mărite rege, nimeni nu este mai drept și mai înțelept ca tine! Aș vrea să-ți fiu alături și să te ajut la vânătoare.
Leul, măgulit și fără să bănuiască vreo înșelăciune, o primi lângă el.
De atunci, de fiecare dată când leul prindea o pradă, vulpea era prima care se înfrupta. Ba chiar, uneori, se prefăcea obosită sau rănită, lăsându-l pe leu să vâneze singur.
Timpul trecu, iar leul începu să slăbească, în timp ce vulpea devenea tot mai grasă și mai leneșă.
Într-o zi, leul o surprinse pe vulpe râzând cu alte animale:
— Ce ușor e să trăiești pe spatele unui naiv! îi auzi spunând.
Atunci leul înțelese totul.
A doua zi, când vulpea veni iar cu vorbe dulci, leul îi răspunse calm:
— Astăzi nu voi merge la vânătoare. Dar, fiindcă ești atât de pricepută, te las pe tine să aduci hrana.
Vulpea plecă încrezătoare, dar neobișnuită cu munca, nu reuși să prindă nimic. Flămândă și obosită, se întoarse la leu, dar acesta o alungă:
— Prietenia nu înseamnă să iei, ci să dai. Iar lingușirea nu ține loc de cinste.
Rușinată și slăbită, vulpea părăsi pădurea, înțelegând prea târziu greșeala.
Morala:
Cine profită de bunătatea altuia, își pierde nu doar sprijinul, ci și respectul.
Autor Slabu Mihaela