Slabu Mihaela

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om. Povestiți despre dumneavoastră.

Mă numesc Slabu Mihaela, sunt profesor pentru educație timpurie la Grădinița cu Program Prelungit Nr. 8 din Buzău și studentă la master în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Sunt fiică, soție și mamă, iar atunci când pășesc în grădiniță devin, pe rând, povestitor, sprijin emoțional, ghid, uneori medic de suflete sau arhitect de visuri mici. Am ales profesia aceasta pentru că am simțit că aici pot dărui cel mai mult din mine, iar ceea ce mă definește cu adevărat este dorința de a rămâne autentică și prezentă în tot ceea ce construiesc.

Sunt un om care simte profund. Cred în bunătate, în puterea unui cuvânt spus la timp și în îmbrățișările care vindecă fără explicații. Am crescut cu convingerea că adevărata valoare a unui om se vede în felul în care îi face pe ceilalți să se simtă.

Un moment important în formarea mea interioară a fost întâlnirea cu Micul Prinț. Ideea că devenim responsabili pentru ceea ce îmblânzim m-a atins profund și a rămas cu mine. M-a învățat să privesc fiecare relație cu grijă și să înțeleg că, atunci când un copil îți oferă încrederea lui, primești un dar, dar și o mare responsabilitate. Cred cu tărie că niciodată nu este prea târziu să îți urmezi visul și că viața îți oferă mereu șansa unui nou început, dacă ai curajul să îl primești.

Copilăria este pentru mulți dintre noi una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Copilăria mea a fost simplă, dar plină de căldură. Am crescut într-o familie modestă, unde nu abundența lucrurilor conta, ci bogăția sufletului. Părinții ne-au învățat să fim buni, respectuoși și uniți. Tata spunea adesea că bunătatea este cea mai mare virtute a unui om. Astăzi, îmi dau seama că aceste cuvinte mi-au devenit temelie. Îmi amintesc siguranța pe care o simțeam acasă, liniștea serilor petrecute împreună și bucuria lucrurilor mărunte. Acea siguranță emoțională m-a format și m-a ajutat, mai târziu, să o ofer la rândul meu.

 Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră. Ce ați putea povesti în acest sens?

În familia în care m-am născut am învățat ce înseamnă responsabilitatea, respectul și credința că binele nu se pierde niciodată. Acolo s-au așezat rădăcinile mele.

Mai târziu, propria mea familie mi-a fost aripă. Când am decis să încep facultatea la 48 de ani, am făcut un pas care pentru mulți părea curajos, poate chiar riscant. În același timp, fiica mea era studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, iar eu urmam cursurile Facultății de Psihologie și Științele Educației. Am trăit emoția de a merge împreună la examene, fiecare cu visul ei. A fost o experiență frumoasă, care ne-a unit și mai mult. Și acum, la master, sprijinul lor continuă să fie constant, discret și puternic, acea susținere care îți dă aripi.

Cum ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Cred că, în adâncul meu, această dorință a existat dintotdeauna. În preajma copiilor simt o bucurie curată, o energie care mă face să fiu mai atentă, mai prezentă, mai autentică. Îmi place felul în care privesc lumea, sinceritatea lor, felul în care te acceptă fără condiții.

La un moment dat, am înțeles că nu este doar o plăcere de moment, ci o chemare. Mi-am dorit să fiu parte din începuturile lor, din primele lor descoperiri, din clipele în care învață să aibă încredere în ei înșiși. Mi-am dorit să fiu acel adult care îi ascultă cu adevărat și care le oferă siguranță.

Am ales să urmez studiile de specialitate din dorința de a practica această meserie cu responsabilitate și profesionalism. Pentru mine, a lucra cu copiii nu este doar un loc de muncă. Este locul în care sufletul meu se simte acasă. Este bucuria fiecărui zâmbet, emoția fiecărui progres, liniștea pe care o simt când știu că un copil pleacă mai încrezător decât a venit.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Au fost ani ai emoțiilor puternice. Îmi amintesc cât de mult îmi doream să fac bine, să nu greșesc, să fiu suficientă pentru fiecare copil. Fiecare dimineață venea cu responsabilitate, dar și cu nerăbdare. Iar când vedeam un copil că prinde curaj, că zâmbește mai des sau că reușește ceva ce părea dificil, simțeam că toate eforturile au sens.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Cea mai mare provocare a fost să îmi ofer mie însămi șansa unui nou început. Să revin la statutul de student, să învăț, să îmi depășesc temerile. Dar dorința de a practica această profesie a fost mai puternică decât orice îndoială.

Întâlnirea cu copiii cu cerințe educaționale speciale mi-a atins o coardă profundă. Am simțit că pot și trebuie să fac mai mult pentru ei. De aceea urmez masterul, din dorința sinceră de a-i înțelege mai bine, de a le oferi sprijin adaptat și de a fi un sprijin real pentru familiile lor. Fiecare copil merită să fie văzut, acceptat și susținut. Iar eu îmi doresc să fiu parte din acel drum al incluziunii, cu competență, dar mai ales cu inima.

Pentru mine, incluziunea nu este doar un principiu pedagogic, ci o responsabilitate asumată din inimă: de la dorința de a le oferi copiilor șanse egale încă din grădiniță, până la implicarea mea activă în proiecte universitare, precum platforma creată pentru studenții cu cerințe educaționale speciale, aleg să cred că educația capătă sens doar atunci când atinge vieți. Dincolo de diplome și titluri, îmi doresc ca, fie în mediul preuniversitar, fie în cel universitar, ceea ce construim să lase urme de bine, încredere și demnitate în parcursul fiecărui copil și al fiecărui tânăr.

Ne puteți povesti un moment în care v-ați simțit cu adevărat împlinită?

Finalizarea facultății a fost un moment de profundă emoție. Dar adevărata împlinire o simt în fiecare zi, atunci când un copil își găsește curajul, când reușește să spună „pot” sau când mă privește cu încredere. În acele clipe înțeleg că sunt exact acolo unde trebuie.

Ce ați schimba în sistemul de învățământ românesc?

Aș oferi mai mult sprijin cadrelor didactice aflate la început de drum și aș investi mai mult în formarea pentru educație incluzivă, astfel încât fiecare copil, indiferent de particularități, să aibă șanse reale și egale.

Care este rolul școlii astăzi?

Școala trebuie să fie un spațiu al siguranței și al formării caracterului. Un loc în care copilul este văzut, ascultat și încurajat să devină cea mai bună versiune a sa.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Perseverența – capacitatea de a merge mai departe chiar și atunci când drumul devine dificil.

Ce ați dori să îmbunătățiți la dumneavoastră?

Mi-aș dori să fiu mai blândă cu mine însămi și să am mai multă încredere în propriile forțe.

 Ce vă place să faceți în timpul liber?

În plan personal, mă definesc prin bucuriile simple care îmi dau echilibru și autenticitate. Îmi place să mă pierd într-o carte bună, să savurez o cafea cu povești alături de o prietenă și să mă încarc din liniștea naturii. Sunt genul de om care privește oamenii de la fereastră și își imaginează ce li s-ar potrivi, ce povești trăiesc, ce visuri poartă. Mă joc adesea cu gândurile și cu imaginația mea — pentru că, dincolo de orice rol profesional, rămân un om curios, sensibil și mereu dispus să descopere lumea cu ochi vii.