Stăm de vorbă cu VOICULESCU MIHAELA, de la Școala Gimnazială Nr.32 din București, profesor învățământ primar.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Povestea mea, asemănătoare cu multe alte povești, începe în anul 1984, când pășeam cu emoție și teamă pragul clasei I, în clasica uniformă a perioadei comuniste, cu bentiță și codițe, cu ghiozdan de carton și penar din lemn.
Anii de școală au trecut repede apoi, în 1990, am fost admisă la Liceul Pedagogic. Au urmat cinci ani de formare, sute de proiecte didactice, zeci de ore de practică pedagogică, totul pentru a deveni un bun dascăl.
Am urmat apoi cursurile Universității București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar.
În prezent, sunt profesor pentru învățământ primar, membru în Corpul Naţional de Experţi în Management Educaţional și profesor metodist I.S.M.B.
Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Cele mai frumoase amintiri ale copilăriei sunt vacanțele petrecute la bunicii materni, undeva în Oltenia, într-un cătun cocoțat pe un deal, alături de copiii din sat. Îmi amintesc cu nostalgie de masa cu trei picioare așezată în mijlocul camerei, în jurul căreia se grupa toată familia să mânânce, de oalele cu untură, jumări și trandafiri (cârnați oltenești) din care mâncam pe ascuns ”ca să nu ne prindă bunica”, altfel ne pedepsea și nu ne mai lăsa să mergem la scăldat.
Ce frumoase erau serile când ascultam treatru radiofonic sau când bunicii ne povesteau întâmplări trăite în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Ce încântați eram noi, copiii, când lansam ”vânătoarea de comori” și fugeam în magazie căutând în valiza cu amintiri a bunicului și în ranița pe care o ținea ca amintire ”de când am luptat eu în Munții Tatra, măi tataie!”…
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?
Vă mai amintiți ce spuneam la începutul interviului, că prima zi de școală a însemnat emoție, temă de necunoscut? Aceleași trăiri m-au marcat și în prima mea zi ca dascăl. O mare de 43 de pitici nerăbdători și părinții lor care se întrebau ”Cine o fi învățătoarea noastră?”. Aveam 18 ani și credeam că sunt pregătită, că profesorii m-au învățat tot ce trebuia să știu, dar nu a fost așa! Primii ani au fost ”piatra de încercare”, apoi a devenit o plăcere pregătirea lecțiilor.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
Cea mai mare provocare din cariera mea a fost aceea de a lucra cu doi elevi cu cerințe educative speciale (autism) în condițiile în care efectivul clasei era de 35 de elevi. La momentul respectiv nu aveam acces la planuri individualizate de învățare, nu existau profesori de sprijin sau …existau doar pe hârtie. S-a dorit integrarea acestora în învățământul de masă. Am fost nevoită să mă descurc cu ce aveam: câteva informații găsite prin caietele de practică pedagogică și un curs de la facultate. Cu toate acestea, cu sprijinul elevilor clasei și al părinților, am obținut rezultate deosebite.
Ce emoționante au fost momentele în care, după mulți ani, părinții acestor elevi mi-au trimis filmări în care evidențiau performanțele lor!
Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?
Principala trăsătură de caracter consider că este creativitatea. Fie că vorbim despre activitatea profesională, fie că vorbim despre timpul liber sau timpul dedicat familiei, în orice fac trebuie să existe creativitate și o notă de originalitate.
Dar una sau mai multe trăsături de caracter pe care ați dori să le îmbunătățiti?
Cred că mi-aș dori să am mai mult curaj să-mi exprim părerile și opiniile. Încerc să fiu tolerantă și înțelegătoare, să accept fiecare persoană din preajma mea așa cum este, cu bune și cu rele.
Mi-aș dori, de asemenea, să identific mai multe momente în care să fiu recunoscătoare familiei mele pentru tot ceea ce am realizat, pentru tot ceea ce sunt astăzi.
Pe lângă activitatea didactică, mai sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea?
Nu-mi place să enumăr activitățile de voluntariat în care m-am implicat. Așa cum le spun și elevilor mei, ”Dacă vrei să faci un bine, nu aștepta recompensă!”, în tot ceea ce am făcut am pus suflet, inimă, compasiune, recunoștință, umanitate și spiritualitate.
Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?
La acestă întrebare vă ofer câteva indicii: ușa dormitorului era tabla, purtam cu mândrie pantofii ”Guban” ai mamei, în penar aveam un pix cu mină de culoare roșie, la gât purtam o eșarfă, aveam ascunsă cretă colorată în dulap, păpușile ”Arădeanca” erau elevele…
Cu siguranță v-ați dat seama că modelul meu a fost draga mea doamnă învățătoare, un om deosebit, cu drag de copii, elegantă și frumoasă, distinsă și respectată de colegi. Sunt zile în care, în momentul în care predau o lecție, îmi amintesc perfect cum a procedat învățătoarea mea, chiar dacă au trecut mai bine de 35 de ani.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
În timpul liber îmi place să citesc, să-mi îngrijesc florile din grădină. Îmi place foarte mult să călătoresc, să vizitez locuri noi, să întâlnesc oameni deosebiți și să ascult poveștile lor de viață. Sunt pasionată de arta populară, colecționez ii și obiecte tradiționale vechi, pictez oale și ulcioare pe care le decorez cu mușcate, confecționez diferite obiecte.
Care este deviza după care vă ghidați în viață?
”Poți face întotdeauna mai mult decât ai crezut” (Roger Martin du Gard). Cred cu tărie în această afirmație și mă regăsesc în totalitate. Doresc mai mult, sunt perseverentă, răbdătoare, riguroasă și perfecționistă. Niciodată nu am spus ”Nu știu!” ci ”Nu știu încă!”. După 16 ani de școală, mă consider încă elevă la ”școala vieții”.
