Teodora Minea

de Cristiana Benegui

„Nu există un „noi” experimentat și un „voi” care învățați de la „noi”. Învățarea este de ambele părți, nimeni nu e scutit de exercițiu. Suntem umani și sinceri.” Teodora este fondator și redactor-șef al revistei exercițiul 18, o revistă pentru și despre tineri.

1. Ne poți spune câteva cuvinte despre tine ca să te cunoaștem mai bine?
Mereu mă prezint grăbită, îmi rostesc prenumele și numele de familie într-unul. De-aia m-a întrebat un prieten când am făcut cunoștință „Teominea și mai cum?”. Așa ajung oamenii din jurul meu să mă cunoască încă de când îmi rostesc numele: o persoană grăbită, care nu face pauză nici măcar între nume și prenume. Am prea multe imagini cu mine în viitor, dar deocamdată am ales două pe care le studiez acum: teatrologie și regie de teatru. Firea mea grăbită îmi spune că e o idee bună să fac cele două facultăți în paralel, oamenii din jurul meu se îndoiesc. Sunt doar curioasă și mi-ar plăcea ca ziua să aibă cel puțin 30 de ore să apuc să fac tot ce mi-aș dori.

2. Ce te-a făcut să vrei să creezi această revistă?
Și jurnalismul era una dintre posibilele variante de viitor la care mă gândeam acum ceva vreme… prin clasa a cincea. Atunci am început să lucrez în „redacție” la revista școlii. Mi-a fost greșit numele la un articol publicat și am zis că eu nu o să las să se întâmple asta, dacă voi face vreodată o revistă. De atunci m-a tot bântuit ideea. După aproape șapte ani am găsit oamenii potriviți, care să creadă, ca și mine, într-o revistă și un safe spot al tinerilor. Dacă nu aș fi cunoscut jurnaliștii de la revista Capital Cultural și o mână de adolescenți puși pe treabă, dacă nu ne-am fi întâlnit să ne punem mințile împreună, Exercițiul 18 nu s-ar fi întâmplat.

3. De ce „Exercițiul 18”? Ce te-a inspirat să alegi acest nume?
Numele a venit foarte târziu, abia după ce ne-am apucat propriu-zis de lucrul la primul număr. Făceam brainstorming la redacție. Colega noastră de la Capital Cultural, Oana, a venit cu propunerea de exercițiu, tocmai pentru că este mai degrabă o platformă de exercițiu jurnalistic și pentru noi, cei care am început, dar și pentru tinerii care urmau să scrie aici. De la început ne-am dorit să fie o revistă imperfectă, un exercițiu al cunoașterii de sine și al consolidării unei comunități. 18 pentru că este vârsta la care adolescenții visează, trecerea dintre două etape, vârsta în care se consideră că trebuie să știi pe ce planetă trăiești, vârsta cu poate cele mai mari semne de întrebare.

4. Ai întâmpinat dificultăți în redactarea sau crearea revistei?
Cred că este foarte clară diferența dintre ideea cu care pleci la drum, așteptările fiecăruia din echipă și produsul final după câteva luni de muncă. Nu suntem noi aceia mai speciali, care am reușit să evităm toate dificultățile și conflictele. Departe de asta!! Am avut un parcurs foarte bizar, o echipă foarte mobilă, care s-a schimbat și se schimbă permanent, ceea ce este și normal. Nu vrem să îmbătrânim cu revista în mână, ci să găsim mereu alți tineri care să creadă în ideea noastră, mereu alții care să scrie, să ilustreze, să fotografieze. Faptul că am început revista în adolescența noastră a generat multe conflicte tipice vârstei, dar ne place tuturor să credem că ele au generat de fapt multitudinea de stiluri ce se găsesc în revistă și au făcut ca niciodată un număr să nu semene cu altul. Dificultățile sunt o constantă care ne obligă să rămânem mereu atenți la noi și la cei din jur.

5. Care a fost cel mai greu moment prin care ați trecut voi ca echipă pentru a ajunge aici?
Un moment dureros pentru revistă a fost perioada de după lansarea primului număr, după acea bucurie generală care, teoretic, trebuia să ne motiveze. Practic a venit lockdown- ul și fiecare dintre noi și-a amintit de propria persoană, de bac, de admiteri și pasiuni puse on hold. Atunci ni s-a înjumătățit echipa. Am crezut că proiectul va muri, nu mai aveam finanțări, nu aveam un public constant, nu mai aveam motivație să ne apucăm să lucrăm. Tot cititorii noștri ne-au scos din asta. Ne întrebau „când scoateți numărul 2?”. Nu puteam să le zicem că nu o să mai fie numărul 2. Așa că ne-am înscris proiectul la Maratonul Internațional Sibiu, am alergat 10 km pentru a strânge bani, ne-am motivat unii pe alții și am făcut un număr în patru persoane. Trecuse un an de la lansarea primului număr. Am zis că nu mai vrem să se repete asta.

6. Ai simțit vreodată nevoia să renunți? Dacă da, de ce?
Ai deschis Cutia Pandorei… Mereu spun că vreau să renunț. :)) Înainte să trimitem fiecare număr la tipar devin persoana aia care spune că „degeaba facem asta”, că „nu are niciun rost” și așa mai departe… Mai există și momentul acela de după ce a ieșit un număr nou și nu mai vrei să auzi de nimeni și de nimic. Chiar dacă atunci e cel mai mult de muncă, cu promovare, cu site, pur și simplu ai impresia că ți-ai îndeplinit menirea pe pământ. Atunci când scapă greșeli în revistă chiar și după a cincea mână de corectură, atunci când vine revista de la tipar și nu e hârtia pe care ți-ai dorit-o, atunci când marginile sau culorile sunt diferite în print decât pe laptopuri. Toate aceste picături chinezești sunt dureroase în felul lor. Acum sunt nevoită, personal, să fiu mai absentă, din cauza celor două facultăți pe care le fac în paralel și pentru că m-am mutat din oraș, dar lucrurile nu stagnează. Oana e motorașul, cea care insistă să scoatem revista la timp. Noi, cei care scriem, o facem de la distanță, din diferite orașe ale țării. Ilustratorii revistei sunt coordonați de Alex, care face și layout-ul revistei, împreună cu Dani. Asta e echipa.

7. Ce te-a motivat să continui acest proiect în ciuda obstacolelor?
Cred că prima oară te gândești la cei care te citesc. Cei care ne întrebau de numerele următoare poate chiar își doresc să aibă revista, să o citească împreună cu iubitul/iubita. Cel mai frumos moment a fost când am fost etichetați pe Instagram într-un story în care o fată își lipea pe perete ilustrații din revistă. Sau un voluntar de la Maraton pe care, când am trecut în alergare pe lângă el cu tricoul cu Exercițiul 18, l-am auzit zicând către un coleg „uite, Exercițiul 18, revista aia despre care îți ziceam”. Cred că nici nu ai nevoie de alte motivații.

8. Ce crezi că aduce în plus această revistă în comparație cu altele?
Nu suntem în competiție cu nimeni. Suntem mereu deschiși și încurajăm orice tânăr care vrea să publice, să ne trimită texte/ilustrații/fotografii pe mail (redacție@exercitiul18.ro) sau să ne scrie pe Instagram/Facebook. Probabil comunitatea micuță pe care am creat-o în jurul ideii. Probabil faptul că nu există un „noi” experimentat și un „voi” care învățați de la „noi”. Învățarea este de ambele părți, nimeni nu e scutit de exercițiu. Suntem umani și sinceri. Ne mai uităm lucruri, nu mereu respectăm deadline-uri. Îmi place să cred că dacă am fi fost roboței nu am fi avut același șarm.

9. Ce părere ai de voluntariatul făcut în timpul liceului? Îl consideri benefic?
Nu doar că îl consider benefic, dar îl văd necesar. Cum să-ți alegi un viitor pe care să mergi doar bazându-te pe trunchiul comun de la școală? Cum să cunoști oameni? Datorez mare parte din prezentul meu voluntariatelor pe care le-am făcut. Viața personală și viața profesională ar fi fost complet diferite dacă nu aș fi făcut voluntariat. Acum am ajuns coordonator și mă gândesc permanent cum să dau înapoi acestei comunități tot ceea ce îi datorez, cum să împărtășesc entuziasmul pe care l-am avut și încă îl am. Și la Exercițiul 18 ne bazăm doar pe voluntariat și pe cei care, foști voluntari, pot să susțină prin donații formarea unor noi generații de tineri implicați.

10. Dacă ai putea schimba trei lucruri la sistemul de învățământ românesc, care ar fi acelea?
L-aș face mai flexibil. Nu cred că școala și profesorii trebuie neapărat să fie entertainerii elevilor, să le facă lor viața mai ușoară. Tinerii știu cum să-și facă singuri viața mai frumoasă, le trebuie doar mai mult timp să se cunoască. Un program mai aerisit, dar gândit bine, ar putea să includă atât materiile teoretice esențiale, cât ar putea să promoveze și activitățile extrașcolare și să monitorizeze orele de voluntariat făcute de fiecare elev în parte. Aș mai pune accent pe liberul arbitru al elevului și pe autodisciplină. Am făcut parte din prima generație COVID-19, care și-a dat examenul de bacalaureat după un semestru de școală online și incertitudini, și am simțit importanța autodisciplinei pentru a reuși.