Rusu Georgeta-Irina

Copilăria este pentru mulți dintre noi una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt cele în care socializam. Îmi practicam ,,inconștent” meseria de profesor, jucându-mă ,,de-a profesoara”, cu toate că mama îmi spunea să mă fac doctor. Era visul ei, nu al meu.

Țin minte că deși eram în clasele primare, mămicile vecine mă invitau să le ajut copiii la teme. În generală, doamna mea profesoară de atelier mă trimitea la clasele la care domnii învățători aveau, pe moment, câte o problemă de rezolvat și parcă aveam o magie de mă ascultau copiii. Mă jucam cu ei, le vorbeam, le citeam așa de frumos încât nu mai auzeam niciun zumzet. Când am dat admiterea la Liceul Pedagogic, luând a douăsprezecea, deja eram rugată să le dau meditații chiar colegilor de vârsta mea. Așa am ajutat o vecină, sacrificându-mi din vacanța mea, să reușească la admiterea din toamnă, lucrând cu ea la română și matematică. Poate că acum este mai bine cu repartizarea computerizată. Nu mai este trauma de a rămâne pe dinafară și de a trăi șocul unui nou examen.

Și așa meseria m-a ales pe mine și vocația mea a ieșit în întâmpinarea ei.

Vă mai amintiți anii de debut?

Îmi amintesc și de anii de debut. Terminasem a doua, dădusem titularizarea, luasem peste 9 și erau posturi departe de oraș. Nu am avut bunici la țară. Mersesem cu tata ca să iau un post și când a văzut că toate erau la țară m-a pus să semnez că renunț. Eram și la facultate și totuși îmi lipsea ceva, așa că în anul următor, după ce am terminat practica la facultate, stând vrea 2 săptămâni la cabanele de la Valea Uzului, m-am dus la Inspectoratul școlar să mă înscriu din nou la titularizare. Era o doamnă secretară foarte drăguță. Și acum, când mă duc la birou, înainte de a urca, mi-e drag să o salut. Ianina. Pentru dumneaei timpul s-a oprit în loc. A rămas la fel de drăguță. Și atunci m-a primit cu zâmbetul ei și mi-a explicat duios despre pașii pe care trebuia să-i fac pentru înscriere. La titularizare luasem din nou peste 9. De data aceasta nu am mai mers cu tata, ci cu un prieten de-atunci. Am ales Berzunțiul, o comună la vrea 60 de kilometri de Bacău. Țin minte că l-am trimis pe el ca să se intereseze cu ce ajung. A venit la mine și mi-a zis că nu este niciun tren și nici mașină directă. Și atunci m-am întrebat cum se ajunge? Cu elicopterul? Mi-a zis că trebuie să schimb două autobuze. M-am aventurat. Am ajuns acolo. Am văzut comuna. Pentru mine mi s-a părut raiul pe pământ. Natură, aer curat, libertate. Și când i-am văzut și pe cei 10 copilași de a doua, frumoși, bălai, cu ochii verzi, albaștri și sclipitori, parcă erau cei din poveștile lui Creangă m-am topit. Credeam că voi rămâne până pe 1 octombrie la presiunea alor mei ca să nu renunț la facultate, dar spiritul de poveste a unei Albe ca zăpada cu cei 10 pitici m-a aventurat în povestea anilor de studenție. Și așa le-am finalizat pe amândouă: și facultatea cu naveta grea pe timp de ger cu schimbatul a două autobuze și cu lupta contra cronometru de a prinde ocazie pentru a ajunge la laboratoarele obligatoriu ca prezență și cu prima mea generație ca învățătoare. Nu mai îmi aduc aminte greul, ci faptul că a fost frumos, o experiență frumoasă de care îmi aduc aminte de acel colț de rai cu copii frumoși ca îngerii.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Să lucrez cu copiii cu autism și cu sindromul Down. Sunt extraordinari! Îți trebuie răbdare, dar nu o răbdare forțată că altfel copiii cu autism de simt. Nu-i poți înșela. Țin minte că eram la o oră, la o clasă de a șaptea. Am scos-o pe o fetiță cu autism la tablă. Toți colegii ei au rămas cu gura căscată. Nu știam de ce? O elevă mi-a zis că este prima dată când iese la tablă și răspunde, în cei șapte ani de școală, de când sunt colege. Poate că nu-mi dădeam seama, dacă acei elevi nu aveau aceeași față a uimirii.

Și copiii cu sindromul Down sunt așa de iubitori! Le vine tot timpul să mă îmbrățișeze, când mă văd și zâmbesc dulce.

Ne puteți povesti un moment sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

În viața profesională m-am simțit împlinită, când am devenit metodist, apoi inspector școlar din perspectiva de a-i îndruma în cariera didactică  pe cei aflați la început de drum. Noi am fost altfel construiți. Eram căliți la presiune, la greu, la oameni pur și simplu răi. Acum, dacă începi să-i spui unui tânăr că nu a făcut bine cu tonul de atunci și cu abordarea de pe vremuri îl pierzi. Noi nu ne pierdeam, ci ne ambiționam, chiar dacă nu era tocmai plăcut. Anul acesta o candidată, mi-a zis la sfârșit, după prima inspecție, după ce am terminat cu toată evaluarea, cu punctele tari, slabe etc, după cum se procedează, că sunt un înger pentru ea. Contează foarte mult felul cum îi spui că greșește, dar mai ales să-i inspiri tânărului încrederea că poate. Nu degeaba am fost aleasă printre finalistele primei campanii Nu există nu se poate! Așa este, dacă avem încredere în noi. Este ca povestea cu broasca surdă care a devenit campioană.

În viața personală sunt împlinită că sunt mămică de băiat și de fetiță. Nimeni nu te pregătește pentru meseria de părinte, dar frumusețea ei îți dă puterea de a învinge orice greutate.

Ce ați schimba, dacă ați putea în sistemul de învățământ românesc?

Modalitatea de evaluare. Ca absolvent de școală generală ar fi normal să se dea un examen de cultură generală. Evaluarea de la clasa a VI-a ar fi ideală pentru un absolvent de clasa a VIII-a. Și aș mai propune ca ultima oră din lună a fiecărui profesor să fie o oră a lui în care să-și cunoască cu adevărat elevii. Bineînțeles cu reducerea conținutului din programa mult prea încărcată. Pentru elevii cu dificultăți de integrare un profesor de sprijin pentru a facilita integrarea. Sunt prea mulți stimuli pentru ei care nu știu să discrimineze, iar un profesor i-ar ajuta să se autoregleze.

Într-o lume în care informația este la un click distanță care mai este rolul școlii?

Este foarte important rolul școlii. În primul rând de a interacționa, de a socializa, dar mai ales de a comunica. Omul este predestinat genetic să fie o ființă socială

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Îmi place să observ lumea, să o analizez și să intervin acolo unde cred că este locul meu de a arăta și o altă perspectivă pentru a evolua. Dacă pot să fac bine fac, dar binele să fie și cerut, nu impus cu forța căci binele meu poate nu este binele altuia.

Ce vă determină să dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Cred că este de datoria fiecăruia dintre noi de a dărui din timpul lui liber. Viața înseamnă mișcare. A dărui vine din interiorul nostru ca pe ceva natural. Dacă ne opunem, blocăm energia, iar consecințele le simțim mai devreme sau mai târziu. Timpul liber înseamnă o minte organizată și fiecare și-l face și după cum gândește. Restul sunt motive.

Ce vă place să faceți în timpul liber?

Îmi place să citesc, să călătoresc și să fac voluntariat. Voluntariatul mă încarcă de energie. Să dăruiești cuiva ceva, chiar și timpul tău liber este ceva extraordinar, mai ales în zilele noastre.