„Fii bun, toți duc o luptă grea. Și dacă vrei să vezi cum sunt oamenii, trebuie doar să privești.”
Stăm de vorbă cu prof. dr. Răduțoiu-Albu Andreea de la Școala Gimnazială Petros, județul Hunedoara.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este, în primul rând, un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Cred cu tărie că viața este o minune, iar noi avem datoria să ne bucurăm de ea. În pofida faptului că iubesc literatura, îmi place să rămân puternic ancorată în realitate, să privesc lumea din jur, să învăț din acțiunile celorlalți, apoi să-mi conturez propria direcție. Nu sunt ușor influențabilă, chiar dacă, uneori, îmi place să las această impresie. Ascult, dar cern cuvintele respective, înainte de a le lăsa să-mi pătrundă în suflet.
De asemenea, îmi place să rămân o persoană echilibrată, care să acorde timp, în egală măsură, familiei, profesiei, gospodăriei, dar care să nu uite să păstreze timp și pentru sine. Cea mai mare greșeală a omului contemporan este incapacitatea de a-și gestiona timpul eficient. Pentru mine, timpul înseamnă șansă, de aceea nu-mi permit să-l irosesc.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră?
Categoric! Cel mai înalt zbor se bazează pe încredere și siguranță, trăsături pe care le dobândim în cadrul familiei. Un copil, atunci când se desprinde de mediul în care a crescut, ia cu sine exemplele pe care le-a avut acolo. Primele modele în viață sunt părinții.
M-am bucurat de o educație aleasă, bazată pe iubire necondiționată și pe credința în Dumnezeu. Un copil iubit devine un adult responsabil. Pot să spun, cu fermitate, că toată evoluția mea se datorează părinților, cărora le sunt recunoscătoare.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Am crescut printre cărți, casa alor mei era și este împânzită de astfel de comori. Lectura a fost mereu o plăcere, iar pe parcurs s-a ivit și dorința de a transmite această bucurie mai departe, de a oferi și celorlalți din „averea” acumulată. A fi profesor este o misiune, principala noastră datorie fiind aceea de a forma caractere, de a sculpta suflete.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce așteaptă ei de la profesorii lor?
Modele demne de urmat. Nu toți copiii le găsesc acasă, de aceea avem datoria să le oferim. Profesorul trebuie să fie, în primul rând, OM, să observe, să înțeleagă, să vindece…
Avem șansa să schimbăm destine și să rămânem printre amintirile frumoase ale copiilor. Peste ani și ani, puțini își vor aminti cazurile substantivului sau tipurile de pronume, însă zâmbetul, bunăvoința, activitățile desfășurate împreună vor rămâne întipărite în suflet.
Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
La baza sistemului suntem noi, profesorii, iar stabilitatea de noi depinde. Nu trebuie să ne sperie modificările care survin de la o zi la alta în învățământ. Dacă aș putea, aș schimba modul de raportare al profesorilor la acest sistem. Peste câțiva ani, acesta va fi condus de elevii pe care noi îi educăm astăzi. În mâinile noastre stă viitorul, putem să-l modelăm după bunul plac
Ce vă place să faceți în timpul liber?
Îmi place să călătoresc, să-mi hrănesc ochii cu frumusețile acestei lumi. Unde nu pot ajunge fizic, ajung datorită cărților pe care le citesc. De asemenea, îmi place să fac sport și să-mi petrec timpul cu toți cei dragi ai mei.
În vara acestui an, ați absolvit studiile universitare de doctorat. Ce v-a motivat în această direcție?
Dorința de a evolua, de a mă supune constant altor provocări și de a-mi îmbunătăți calitatea vieții. Anii de doctorat au reprezentat punctul culminant în evoluția mea profesională. A fost cea mai intensă perioadă a vieții mele. Pe lângă cercetarea propriu-zisă, am participat la conferințe și colocvii naționale și internaționale, am susținut comunicări științifice pe tema cercetării doctorale și am publicat articole în reviste indexate, înregistrate în BDI.
Sunt recunoscătoare doamnei prof. dr. habil. Simona Constantinovici, conducător de doctorat, din cadrul Universității de Vest din Timișoara, pentru toată bucuria pe care o simt astăzi! Cuvintele sunt de prisos.
Ați scris o teză de doctorat despre semantica așteptării în dramaturgia lui Matei Vișniec. De ce ați optat pentru această temă?
În pofida caracterului științific, impus de cercetarea doctorală, mărturisesc că întâlnirea mea cu teatrul lui Matei Vișniec a fost o revelație, o bucurie, o regăsire a sinelui. Lecturând primele sale texte, am realizat că fiecare dintre noi, cititorii, ne aflăm adesea în situațiile dramatice prezentate, însă tema care mi-a atras atenția, în mod deosebit, a fost așteptarea. Privind viața ca pe un teritoriu de trecere, ca pe un liant spre un paradis promis, am constatat că suntem supuși unei așteptări de durată, care conduce spre un punct final. Consultând critica de specialitate, am observat că acest aspect a fost tratat parcimonios, în general, ca o stare premergătoare angoasei și alienării. De aceea, am analizat așteptarea pe nivele de semnificație, considerând-o cea mai comună stare a omului contemporan.
Și acum, ce urmează? Unde veți preda?
Momentan, predau limba și literatura română la Școala Gimnazială Petros, județul Hunedoara. Am fost întrebată frecvent, în ultima perioadă, care e scopul acestor studii și unde mă văd în anii care urmează.
Sunt mulțumită de ceea ce fac și de elevii pe care îi am. Îmi doresc ca tot ceea ce am acumulat eu până acum, să le transmit și lor. Principala mea satisfacție este să-mi văd elevii cu principii solide, cu încredere în forțele proprii, pregătiți să înfrunte neajunsurile vieții. Mă întâlnesc frecvent cu foști elevi, iar bucuria reîntâlnirii îmi confirmă că trebuie să le atingem, în primul rând, sufletele.
Cât despre viitor, las viața să mă surprindă frumos!