“Nimic din ceea ce este valoros nu este vreodată uşor.“
Stăm de vorbă cu Pleșa Alis Diana, o educatoare din județul Huneadoara care luptă mereu pentru visul ei.
Cine e persoana Alise?
Cine sunt eu? O enigmă. Pot fi acea persoană care te sprijină si îți oferă suport necondiționat, pot fi în multe feluri depinde de maniera de a te raporta la mine și de felul în care mă percepi. Sunt un om ca toți ceilalți, o persoană cu defecte și calități ce conviețuiesc împreună, o persoană percepută în multiple ipostaze. Un om ce crede în magia iubirii și farmecul ei aparte, un om ce a și suferit și poate viața nu a fost mereu roz dar care mereu a încercat să meargă într-un fel sau altul mai departe.
Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?
Sunt un om sincer, uneori sunt foarte directă și spun lucrurilor pe nume, nu știu dacă este o calitate sau un defect dar am preferat mereu un adevăr „dureros” în detrimentul unei minciuni frumos împachetate dar care nu are nici o relevanță în raport cu viața de zi cu zi deoarece adevărul iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Sunt foarte persuasivă și când am ceva de realizat mă implic cu tot sufletul
Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Copilăria reprezintă cartea de vizită ce își pune amprenta pe viitorul adult integrat în societate, în funcție de aceasta se poate defini și viața ulterioră a fiecăruia. E acea perioadă a vieții mele de care îmi amintesc cu mare drag. Reprezintă etapa visării, a lipsei de griji și a convingerii că totul este posibil, sau cel puțin, eu o vizionară încă de mică, aveam aceste convingeri pe care încă le am, dar au căpatat nuanțe diverse raportate la difierite contexte ale existenței cotidiene. Copilăria este dulcele univers al bucuriei, al jocului și revelației.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Încă de mică mi-am dorit să devin profesoară, acesta era visul meu, îmi amintesc cu drag cum mă jucam de-a profesoara cu păpușile, cu fratele meu și o verișoară. Îmi plăcea să vorbesc și concepeam tot felul de „lecții” sau chiar dădeam dictare.
Mi-am dorit să devin profesoară de limba și literatura română dar eram novice nu știam care sunt dedesubturile acestei meserii. Încă din școala generală și din liceu îmi plăcea limba și literatura română iar profesoarele pe care le-am avut mă încurajau mereu să urmez o facultate de litere pentru că, spuneau ele, vedeau în mine ceva special.
După terminarea liceului am urmat o facultate de litere. Țin minte că eu la înscriere am avut 2 opțiuni, una Facultatea de Litere și alta Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar și am ales Facultatea de Litere mânată de dorința mea arzătoare de a deveni profesor de română. După ce am terminat facultatea de litere am mers la examenul de titularizare. Prima încercare, primul examen plin de emoții, stres, un an greu, am promovat examenul dar eu, în inocența mea, credeam că dacă am luat examenul cu notă mare o să am și post de limba română. Surpriza a fost să aflu ulterior că de ani buni nu se mai scosese un post de profesor de limba română pe județul meu. Simțeam cum visul meu se termină înainte să fii început, a urmat o perioadă în care am încercat ulterior să mă angajez în ceva ce avea legătură cu ce terminasem, găsisem ceva dar nu era chiar ce voiam eu, ulterior o perioadă de 2 ani am avut un alt job care nu prea avea legătură cu ce studii terminasem eu. După 2 ani cineva mi-a spus că se caută educatoare la o grădiniță privată, m-am gândit că ar fi potrivit să le scriu un mail, am explicat ce studii aveam și că sunt dornică să învăț și multe, multe alte lucruri. Am fost chemată la un interviu și să susțin o lecție. Când am auzit faptul că eu am fost aleasă să susțin o lecție inima mi-a tresărit , eram foarte entuziasmată. Prima interacțiune cu cei mici a fost un succes, cei mici au fost surprinși iar conducerea grădiniței mi-a acordat un vot de încredere și am continuat o poveste ce atunci a sădit în mine dorința de a fi educatoare. Am urmat ulterior o conversie și am obtinut și calificarea pentru a putea fi educatoare cu drepturi depline .
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți cee ace sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Familia este un pion decisiv în viața fiecăruia, cel puțin pentru mine reprezintă temelia persoanei ce sunt astăzi. Am crescut într-o familie unită iar părinții mereu m-au susțiut mereu, cum au putut și știut mai bine. Mama mi-a spus întodeauna că dacă am ceva de spus să spun atâta timp cât am argumente pertinente să îmi susțin proprile convingeri. Ulterior m-am căsătorit iar în viața mea a apărut un om minunat ce mă susține mereu și crede în mine iar faptul că oamenii cred în mine mie îmi dă aripi. Soțul mă suștine și în cea ce privește meseria mea, mă ascultă cum vorbesc despre copii pe care el nu îi cunoaște de cele mai multe ori, mă ajută în conceperea sau decuparea materialelor. Facem o echipă bună, suntem un întreg.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
După ce am devenit educatoare, îmi plăcea mult când cei mici mă strigau doamna, sau Alis ori multe alte derivate de la Alis fiecare după cum putea să pronunțe . Îmi plăcea să îi ascult, să ne drăgălășim cum spuneau ei și adesea știam înaintea părinților multe dintre nevoile fiecăruia, pentru că îi ascultam. A fi educatoare NU înseamnă doar a educa, ci înseamnă, mai presus de toate A SIMȚI…, să simți iubire pentru copii, să simți că înseamnă ceva pentru tine chiar dacă fizic nu sunt ai tăi. Am constat că nevoia cea mai proeminentă a copiilor și în special la preșcolari este de a fi iubiți și asultați pentru a se simți importanți. Chiar dacă unii adulți spun că ei sunt mici și nu înteleg perfect anumite lucruri, acești copii au un potențial fantastic de a înțelege și cunoaște lumea.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
M-am simțim împlinită când cei mici îmi spuneau des că mă iubesc, că sunt frumoasă și minunată, în ochii lor eu eram cea mai minunată educatoare, poate erau și altele mult mai bune decât mine, dar pentru ei, ALIS a lor era cea mai bună. De-a lungul timpului de le copii pe care i-am avut primeam tot felul de meseje, desene, bilețele declarații de iubire de la cele mai simple la cele mai complexe, pentru niște copilași de grădiniță. Simțeam iubirea lor mereu și acest lucru mă făcea să merg mai departe chiar dacă erau și multe zile grele. Indiferent ce grupă am avut, am păstrat, prețuit și iubit fiecare mesaj adresat mie.
Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
Ce mă deranjează cel mai tare la sistemul de învățământ este faptul că, deși muncești mult, te străduiești să devii cea mai bună versiune a ta, uneori te lovești de anumite impedimente. O întâmplare în cea ce privește învățământul, destul de dură pentru mine pot spune, s-a întâmplat anul acesta. A trebuit să renunț la grădinița unde lucram deoarece am fost nevoită să mă mut într-un alt județ, mai concret Hunedoara, deoarece soțul meu a fost repartizat în Orăștie. Pentru că pentru mine familia reprezintă unul dintre cele mai importante lucruri, am decis să îl urmez și să mă mut. Pentru că eu îmi doream să îmi continui meseria de educatoare deoarece asta mă împlinea și mă definea pe mine ca persoană, m-am înscris la titularizare aici, în Hunedoara, pentru că voiam să finalizez ce începusem. Am dat examenul pentru prima dată la educatoare și am reușit am luat o notă bunicică
La ședința publică, m-am uitat să văd ce note sunt și bineînțeles numărul de posturi pentru a avea o idee în prealabil cum stă situația. Îmi făcusem speranțe că o să reușesc să prind un post, dar surpriză suntem un număr de 70 de persoane dintre care 35 care aveam medii una lângă alta cu mici excepții, ne despărteau câteva sutimi, dorind toate același lucru să obțină un post și erau foarte, foarte puține posture iar la mine s-au terminat posturile pe perioadă nedeterminată. Mi-am zis dacă Dumnezeu așa a vrut sigur știe mai bine care este rânduiala, sunt sigură că o să prind un post, dar pe o perioadă determinată cel puțin pentru început. Dar asta nu o să fie o problemă să mă împiedice pe mine din a îmi împlini visul de a fi iar la catedră, aud mereu: asta e meseria ce ți se potrivește cel mai bine, se vede că o faci cu iubire și pui suflet.
Cel puțin trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi?
Una din dorințele mele de care multă lume nu știe este faptul că mi-aș dori să am o grădiniță având la bază un concept de tip Montessori. Un alt lucru ar fi acela că îmi doream să scot o carte, chiar mă apucasem să scriu, dar a rămâs undeva într-un fisier din laptop și ultimul lucru ar fi acela că îmi place mult să vorbesc în spaniolă, limbă ce am învăț-o mai mult singură.
Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
Sunt implicată în tot felul de grupuri de educatoare și nu numai, le ofer materiale atunci când solicită pentru diverse teme. De asemenena, recent o colegă a conceput un grup despre titularizare, unde împreună cu alte cadre didactice încercăm să oferim materiale pentru titularizare, definitivat și sfaturi, suport pentru persoanele ce doresc să intre în învățământ pentru o bună ințelegere a metodologiei și a calendarului mobilității. Mă simt bine când ajut alti oameni și mi-aș dori să existe mai multe persoane sau chiar să se studieze în unviersități lucruri ce ne intereserează ulterior în cariera didactică.
