de Beatrice Anisoiu
Repere biografice: s-a născut în anul 427 î.Hr., în Atena, octogenar, a decedat în anul 347 î.Hr..
A fost vechi filozof al Greciei antice, discipolul lui Socrate și fondatorul Academiei din Atena. Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei Occidentale și științei.
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori . El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Dialogurile sale sunt adevărate capodopere filosofico-literare, neîntrecute prin frumusețea și profunzimea lor.
Cercetătorii operelor sale împart dialogurile în trei categorii, conform perioadelor de evoluției sufletească a filosofului: dialogurile scrise în tinerețe, numite “socratice” („Apărarea lui Socrate, Euthyphron, Criton, Protagoras, Ion, Laches, Lysis, Charmides , Republica ”(cartea I), dialoguri de maturitate(„Banchetul, Phaidon, Phaidros, Republica” (cărţile II – X) și, în sfârșit, dialoguri de bătrânețe(„Theaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, Omul politic, Philebos, Critias, Legile”).
Cea mai cunoscută lucrarea a sa rămâne, însă „Republica” , o lucrare influentă de filozofie și de teorie politică. În această lucrare, filosoful dezbate un subiect mai degrabă politic, decât filosofic, vorbește despre organizarea statului-model, adică despre organizarea cetăţii ideale. Platon susţine ideea conform căreia cei mai buni trebuie să guverneze, și aici, se face referire la omul educat și adept al principiilor esențial umane: binele, dreptatea, adevărul.
În „Republica”, Platon tratează patru teme politico-religioase fundamentale: Constituţia statului ideal, mediul favorabil dezvoltării politice, principiile ideale ale statului şi tipologia regimurilor politice.
Cea mai cunoscută cititorului este însă, probabil, Cartea a șaptea. din „Republica” în care regăsim ,,mitul peșterii”. Mitul peşterii este o alegorie despre condiţia umană, despre cunoaștere, despre adevărata lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire.
„În această lucrare, Platon îşi imaginează că noi suntem născuţi într-o peşteră întunecoasă, legaţi de mâini şi de picioare, înlănțuiți, cu capul în jos, spre pământ. Această poziţie nu ne permite să privim nici în stânga, nici în dreapta, ci doar spre propriile noastre fiinţe mizerabile. Lipsa luminii din peşteră nu ne permite să-i distingem clar pe cei din jurul nostru pe care îi vedem doar ca nişte umbre. Şi totuşi, noi trăim cu iluzia că aceasta este lumea perfectă, reală, și că altceva nu poate exista. Filosoful, expert în arta contemplaţiei, reuşeşte, însă, să rupă lanţurile şi să escaladeze peretele peşterii pentru a privi în faţă realitatea lucrurilor din lumea necunoscută oamenilor, imaginată ca locul în care se află soarele. După câteva minute de contemplaţie, lumina puternică a soarelui îi orbeşte ochii şi cade din nou în peşteră. Reîntors aici, povesteşte concetăţenilor săi realităţile contemplate şi frumuseţea lor. Nimeni însă nu-l ia în serios, ba, mai mult, îl condamnă la moarte.
Intenţia lui Platon în această lucrare este aceea de a trezi conştiinţa cititorilor săi asupra realităţilor sensibile, religioase, spirituale, pe care lumea materială nu ne permite să le întrezărim atât timp cât suntem condamnaţi să trăim doar în întuneric şi necredinţă. Contemplaţia realităţilor spirituale, viaţa adevărată promisă de Dumnezeu omului ne permit să scăpăm de lanţurile sclaviei noastre şi să ne înălţăm, trup şi suflet, spre bunurile cereşti. Acesta este rolul Filosofului-Rege, de aceea el singur este capabil să guverneze statul” (conform Ierom. Lucian Dîncă în articolul „ Politică şi religie în „Republica“ lui Platon).
Așadar, Mitul peşterii este o pledoarie pentru adevăratele valori umane, un îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea călătorie către sine însuşi.
Ce nu știați despre Platon…
Provenea dintr-o familie înstărită, o familie aristrocrată.
Numele lui adevărat se presupune că a fost Aristocle (Ἀριστοκλῆς), ceea ce înseamnă „cea mai bună reputație”, dar apelativul Platon îl primește la maturitate, fiind o poreclă. Conform biografului Diogene Laerțiu se pare că ar fi primit acest nume pentru pieptul și umerii lui lați, fiind un bărbat destul de atletic.
Marsilio Ficino, filosoful italian renascentist, care a adus în lumină și sub analiză scrierile lui Platon, imaginează o frumoasă poveste din copilăria lui Platon, el amintește că pe buzele copilului albinele ar fi picurat miere, de aici, și aprecierea față de cuvintele marelui filosof care manevra cu măiestrie cuvintele.
În jurul vârstei de 20 de ani, Platon l-a cunoscut pe bătrânul și înțeleptul Socrate, devenind membru al grupului de discipoli organizat în jurul marelui filosof al cetății. Platon și-a iubit maestrul și a suferit că nu a putut să-și salveze mentorul de la moartea crudă și necinstită. O parte din viața sa o dedică bătrânului înțelept pe care îl transformă în protagonistul lucrării sale „Banchetul”.
Diogene Laerțiu în biografia dedicată filosofului atenian vorbește și despre modul de a trăi al lui Platon: se spune că acesta a trăit celibat și sobru.
În tinerețe, nu a fost văzut niciodată râzând decât într-un mod modest, de asemenea, nu a fost văzut supărat, a mâncat o dată sau de două ori pe zi și a dormit singur. Avea înclinații iubitoare față de tineri, pe care le-a restricționat rațional.
A căutat să-și lase amintirea în sufletul prietenilor și în cărți. Era melancolic și profund, deși deseori glumea și nu uita să fie amabil și distins. De asemenea, cugetătorul Platon s-a făcut admirat și iubit prin elocvența, înțelepciunea și autoritatea gândirii sale, acesta aflându-se mereu în slujba adevărului.
Marsilio Ficino în studiile sale făcute asupra marelui dialectician grec vorbește despre evlavia lui Platon, care l-a recunoscut pe Dumnezeu ca fiind protectorul și idealul său spiritual, dar și despre dragostea și aprecierea pe care o purta lui Socrate.
Dat fiind că Socrate nu a scris nimic, Platon hotărăște (la fel și istoricul Xenofon) să consemneze gândirea filosofică a maestrului său. Astfel, se va naște lucrarea intitulată „Banchetul”, lucrare ce conține discursuri pe diferite subiecte filosofice, însă, în prim plan se află iubirea care este sentimentul definitoriu pentru condiția omului. Platon consideră că orice dragoste adevărată este dragostea de cele adevărate, dorința de a face mereu bine, de a oferi bunătate necondiționat celor din jur. Mai mult, filosoful grec caută să sublinieze că oamenii vor să fie mereu fericiți și, atunci când se simt fericiți, nu mai au nevoie de nimic altceva. Iubirea nu este doar dorința de a poseda, este dorința omului de a poseda și de a păstra pentru totdeauna ceea ce îl face fericit.
Iată cum este definită iubirea în „Banchetul” pornind de la discursurile invitaților la petrecere:
„A iubi înseamnă nu numai a te împlini în celălalt, ci şi a-l ajuta pe celălalt să se împlinească potrivit propriei sale legi interioare.”
„Îndeobşte vorbind, dorinţa de bine şi de fericire, în toate formele ei, aceasta este pentru toată lumea”marea şi ademenitoarea iubire”. Numai că despre cei mai mulţi, deşi însufleţiţi tot de iubire, dar urmărind tot felul de alte ţeluri, dobândirea de averi, puterea trupului, cunoaşterea, nu se spune că iubesc şi că sunt îndrăgostiţi, în timp ce aceia mai puţini, care năzuiesc către bine pe o singură cale anume, se înstăpânesc pe numele întregului dorinţei, acela de iubire, şi sunt numiţi iubitori şi îndrăgostiţi.”
„Muritorii caută mereu, atât cât le stă în putinţă, perpetuarea şi nemurirea; să nu te miri deci că orice fiinţă îşi iubeşte progenitura, deoarece, de dragul nemuririi fiecare depune această străduinţă şi această iubire.”
„Dragostea este dorinţa fierbinte care ne coboară la cea mai josnică stricăciune sau ne poate ridica la cea mai înaltă fericire.”
Ceea ce reținem din discursurile „Banchetului” este că există mai multe tipuri de dragoste. Pe de o parte, cea prin care omul iubește frumusețea unui corp, o frumusețe particulară, unică, dar care reprezintă cel mai de jos nivel al sentimentului de iubire fiindcă, atunci când va descoperi un alt corp cu o altă frumusețe, ființa umană va disprețui cu ușurință ceea ce a admirat inițial. Pe de altă parte, se vorbește despre dragostea înălțătoare, care se trăiește atunci când omul va iubi frumusețea unui suflet și va considera sufletul mai presus de frumusețea fizică, prin acest tip de trăire, omul va descoperi iubirea adevărată, respectiv Binele suprem din fapte. Se amintește și de iubirea vulgară, cea care caută aventura sau opusul acesteia, iubirea celestă, când ambii parteneri sunt îndrăgostiți unul de altul.
Platon a fost de asemenea matematician şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. Academia platonică a fost o şcoală filozofică idealistă, întemeiată de Platon în jurul anului 387 î.e.n. „Iată împrejurările, pe jumătate întâmplătoare, în care se întemeia instituția de cultură filosofică platoniciană sortită să înfrunte nouă secole: Academia, și care avea să exercite o influență fără egal, timp de milenii, asupra vieții spirituale a întregii lumii civilizate. Platon a trăit aici tot restul vieții, timp de patruzeci de ani, afară de două scurte întreruperi. Se admite că încă din timpul său Academia ar fi devenit o școală și că Platon ar fi predat într-însa filosofia. O școală va fi fost ea, negreșit, însă ca nici una din timpul nostru. Elevii care o frecventau erau mai mult oameni formați, atrași de amiciția pentru Platon, iar alții de renumele său. Se pare că uneori, travestite în haine bărbătești, veneau și femei. Învățământul care era mai mult oral, era condus de Platon, la început cel puțin, și consta de preferință din conversații libere. Cu timpul, se pare că au început a se face cercetări științifice personale de către familiarii instituției. Le va fi început cel puțin Aristotel, în cele doua decenii, cât a frecventat-o” (citat extras din „PLATON. Filosofia dialogurilor” de Alexandru Posescu).
Academia a funcţionat pînă în anul 129 î.e.n., transformându-se după aceea într-o şcoală eclectică. Anul 529, când această şcoală a fost definitiv închisă, marchează formal sfîrşitul istoriei filosofiei antice (wikipedia, enciclopedia liberă).
Platon a trăit 80 de ani, există două variante asupra modului în care s-a stins demnul grec: unii spun că ar fi murit în timp ce scria, iar alții povestesc că Platon s-ar fi aflat la un banchet de nuntă și că ținea un discurs. Moartea lui Platon ca și cea a lui Socrate a adus mare durere în cetatea Atenei, Aristotel ridicând în cinstea maestrului său un altar în mijlocul căruia trona statuia lui Platon.
Resurse și link-uri utilizate:
Diogenes Laertios, „Despre viețile și doctrinele filosofilor”, Editura Paideia, 2017;
Platon, „Dialoguri socratice”, Editura Humanitas, București, 2019;
Platon, „Banchetul și alte dialoguri”, Editura Gramar, București, 2018;
Platon, „Oeuvres completes”, traduit par M.V.Cousin;
Posescu Alexandru, „PLATON. Filosofia dialogurilor”, Editura Garamond, 2003;
https://www.britannica.com https://ro.edustanford.com/5796053-marsilio-ficino /biography/Plato;