“Fii bun de câte ori se poate, și întotdeauna se poate.” (Dalai Lama)
Stăm de vorbă cu ONICĂ MIHAELA – GEORGIANA de la COLEGIUL NAȚIONAL SPIRU HARET, TÂRGU JIU, județ Gorj
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Sunt o mămică împlinită, am un băiețel de 9 ani, care este universul meu și care îmi ocupă o mare parte din timp. Ador să îmi petrec timpul cu fiul meu, să avem discuțiile noastre interminabile despre jocuri video (despre care am descoperit o mulțime de lucruri), despre noua lui pasiune (desenul digital) și să ieșim mereu împreună. Sunt o persoană destul de activă, atentă la detalii și îmi place să cred că sunt perseverentă.
Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care simt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Am avut o copilărie minunată. Am crescut la bunicii mei, bunicii materni până la vârsta de 7 ani, după care am mers la părinți– începeam școala, iar mama mea a fost mereu preocupată de educația mea . Amintiri, am o mulțime: joaca în fața blocului până târziu în noapte, întrecerile cu bicicleta, cocoțatul în copaci, joaca de-a școala în uscătoria blocului (mereu eram doamna profesor), toate aceste întâmplări m-au făcut un copil fericit și vesel. Dar cel mai mult, îmi aduc aminte de bunicii mei, pe care din păcate nu îi mai am lângă mine, dar pe care îi ador și pe care îi voi purta mereu în sufletul meu. Zâmbetul lor, căldura și siguranța pe care mi le transmiteau sunt de neegalat.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Totul se datorează familiei. Sprijinul, înțelegerea, încrederea în mine și în ceea ce pot face, toate aceste lucruri le primesc de la familia mea – soțul meu care mă aduce cu picioarele pe pământ, mă înțelege și mă respectă, fiul meu care atunci când mă privește, parcă îmi spune: Poți, mama ! Poți ! Familia îmi oferă echilibru, putere și dragoste.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Așa cum am spus, încă de mică, în jocurile mele, eu eram doamna profesor. Dintotdeauna, mi-a plăcut să fiu înconjurată de copii, să fiu în mijlocul acțiunii, să fiu activă. Aveam impresia că pot oferi celor din jurul meu ceva din «înțelepciunea » unui copil de 7 ani. Și în plus, adoram să scriu cu creta…
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?
Bineînteles ! Am terminat facultatea în anul 2008 și tot în același an, am dat și examenul de titularizare. Am luat examenul și astfel mi-am început cariera de profesor la un liceu tehnologic, mai exact la Liceul Tehnologic Tismana, pe vremea aceea era denumit Grup Școlar Industrial Tismana.
Îmi amintesc că pe 1 septembrie 2008, am luat microbuzul – școala fiind la vreo 40 km de orașul meu și aveam niște emoții îngrozitoare. Când am intrat în cancelarie, am găsit oameni prietenoși, deschiși, oameni cu care am legat prietenii pe viață. Iar prima mea oră, a fost la clasa a XIII a , rută progresivă…recunosc că atunci am avut parte de un șoc. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății (Universitatea de Vest, Timișoara) și obișnuită la un anumit nivel, realitatea nu a coincis cu așteptările mele. Am intrat cu fișe de lucru și mi-am început discursul vorbind în limba franceză, materia pe care o predau cu mare drag și spre uimirea mea, nimeni nu înțelegea un cuvânt din ceea ce spuneam. Îmi amintesc că îmi spuneam că poate vorbesc prea repede, sau prea încet și mereu așteptam un răspuns din partea elevilor mei…dar acest răspuns întârzia :))
Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei? Acum, după atâţia ani, de ce neajunsuri vă mai loviţi?
Părinții și uneori copii aveau impresia că, dacă ești tânăr nu stăpânești materia, nu ai tact pedagogic, nu ai suficientă putere pentru a te face auzit. Eu niciodată nu am crezut asta despre mine. Mi-a plăcut ceea ce făceam, mi-a plăcut sentimentul pe care îl aveam atunci când elevii mei aveau curaj și puneau întrebări. Mi-a plăcut să îi ajut să descopere un altfel de învățământ, unul care nu este înfricoșător, nu sancționează și care nu umilește. Aveam și recunosc încă am o premisă după care mă ghidez – din greșeli învățăm – și asta încerc să le insuflu și copiilor mei. Să fie deschiși, să fie curajoși, să descopere lucruri noi și mereu să se autodepășească.
În trecut, neajunsuri, au fost multe – lipsa unei imprimante, a unui calculator, spațiul nu tocmai corespunzător pentru a face ora așa cum îmi doream eu. Dar nu am renunțat și am căutat soluții. Nu există nu pot, există doar nu vreau, iar eu mereu am vrut.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Elevii așteaptă respect și înțelegere. Dacă abordăm orice situație cu respect, reușim să le captăm atenția și interesul lor pentru ceea ce noi transmitem crește. De asemenea, informațiile pe care noi, profesorii vrem să le transmitem trebuie să fie clare, concise și în funcție de capacitatea de înțelegere a fiecărui copil. Și un lucru foarte important…să aibă aplicabilitate. Cu alte cuvinte, să mergem pe axa: învăț-aplic-descopăr-reușesc. Nu este suficient să rămânem la stadiul de teorie; elevul are nevoie să fie activ, să învețe prin propria muncă/descoperire, iar profesorul să îi fie mereu alături pentru a îl ghida, pentru a îi oferi indiciile de care are nevoie. Increderea în sine și aprecierea celor din jur sunt esențiale pentru copii noștri.
Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
Da, ca oricare alt profesor, m-am lovit de un sistem rigid, de lipsa manualelor, de curriculum încărcat, dar le-am depășit împreună cu elevii mei. Nu am avut manuale, atunci am lucrat pe fișe; lecția din programă era prea plictisitoare, atunci am abordat-o dintr-un alt unghi: joc de rol, metode interactive, vizionări de filme, interpretări, etc.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
Au fost multe, recunosc, dar cred că cea mai mare provocare pentru mine a fost implicarea în proiecte Erasmus+, respectiv coordonarea lor. Un domeniu total nou, dificil de înțeles la început de drum , dar pentru că mi-am dorit altceva, am pornit pe această cale. Și am descoperit că achiziția de informații prin astfel de proiecte este imensă.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Au fost multe momente care m-au marcat în cariera mea de dascăl. Imi amintesc cu mare drag chipul unei foste eleve de gimnaziu, care în clasa a VIII a a venit la mine și mi-a spus că vrea să meargă să studieze franceza la liceul la care eu am fost elevă, pentru că mă admiră și pentru că eu repezint un model de urmat. A fost un moment extrem de emoționant și am realizat pentru prima oară cât de mult îi putem ajuta pe acești copii.
Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
Proiectele pe care le desfășor au la bază diverse activități de voluntariat : educație, mediu înconjurător, ajutorarea animăluțelor, a persoanelor în vârstă, etc. Așa cum am mai spus, motto-ul după care eu mă ghidez și pe care încerc să îi fac și pe alți să îl îmbrățișeze este “FII BUN DE CÂTE ORI SE POATE. ȘI ÎNTOTDEAUNA SE POATE.”