Citeam în cartea ,,Mentalitatea deschisă” ideea conform căreia ,,mentalitatea determină și modelează tot ceea ce facem – felul în care relaționăm unii cu ceilalți și modul în care ne comportăm în fiecare moment și în fiecare situație.” Cred cu tărie că aceasta este și cheia succesului la clasă.
Stăm de vorbă cu Olariu Gabriela de la Școala Gimnazială Livada, județul Arad.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
A fi profesor, e necesar să ai un suflet frumos, suntem modele pentru elevii noștri, iar ei observă orice comportament, reacție pe care noi, dascălii o avem în fața lor și ne apreciază sau dimpotrivă. Desigur că venim în fața lor și avem uneori și momente de care nu suntem mândri, dar recunoașterea greșelii ține tot de sufletul frumos pe care trebuie să îl avem.
Am doi copii de 10 ani, respectiv 15 ani cu care discut mult despre viața lor școlară, prin urmare îi privesc pe elevii mei prin ochii lor care se întorc de la școală și povestesc cele întâmplate, așteptările lor de la profesorii lor și încerc șă am o atitudine prietenoasă, apropiată de elevii mei, așa cum mi-aș dori să aibă parte și ei de profesori empatici și apropiați nevoilor lor.
Sunt o persoană dornică de a cunoaște noi oportunități pentru dezvoltarea mea personală și pentru a putea să împărtășesc mai apoi copiilor pe care îi educ, dar și părinților lor, ceea ce am învățat și învăț la rândul meu.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Alegerea acestei meserii se datorează părinților mei care, la terminarea liceului m-au ghidat spre învățământ și le mulțumesc.
Am început în anul 1996 Colegiul de Institutori, profil Sociopsihopedagogie – limba franceză la Oradea, absolvit în anul 1999. Un eveniment nefericit în familie a făcut să mă întorc acasă, am lucrat ca profesor suplinitor -limba franceză la un liceu din orașul Ștei, județul Bihor. Acest fapt m-a determinat să merg mai departe în anul următor și să continui cursurile Facultății de Litere de la Unversitatea din Oradea, specializarea limba franceză.
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?
Teoria de la școală, nu era practica din clasă unde am dat peste unele situații pe care nu le-am găsit în cărțile de pedagogie sau de metodică. Continuarea studiilor în Oradea au fost făcute în paralel cu munca în învățământ, titularizându-mă în anul 2000 la douăzeci și cinci de km de Oradea, unde am făcut în primii ani naveta cu mașini de ocazie, nu existau autobuze care să aibă un orar potrivit pentru a ajunge la timp la ore.
A fost solicitant, nu aveam imprimantă, internet, totul trebuia lucrat manual(materiale pentru ore, planificări, etc.), dar îmi aduc aminte cu drag de copii, de colegii cu care încă mai țin legătura.
Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei? Acum, după atâţia ani, de ce neajunsuri vă mai loviţi?
Dificultatea de la început și pe care cred că o mai am, nu este doar a mea, toți ne confruntăm cu ea mai mult sau mai puțin, mentaliatea din sistem și a celor care ne conduc de la cel mai mare la cel mai mic nivel, care influențează tot ceea ce facem, care ne îngrădește uneori.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Copiii au nevoie să fie văzuți, apreciați, să li se recunoască valoarea pe care o au, și fiecare copil are valoarea lui!
Ei așteaptă să fie respectați, astfel noi le câștigăm încrederea, vin la școală cu drag.
Ceea ce le place foarte mult este să facem experimente, adică aplicăm ceea ce învățăm în viața de zi cu zi, asta sigur va ține minte mai mult decât orice teorie pe care o poate citi online.
Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
Da, am avut și cred că voi mai avea, dar nu probleme care să nu fie depășite. Din fiecare situație cred că am avut ceva de învățat, iar acum depășită fiind nu o mai consider o problemă.
Dar avem și nereușite care nu țin de noi, ci de cei care iau decizii. Școlile sunt în subordinea Primăriilor, care dacă nu au viziune, rămânem fără spațiu, iar părinții își duc copiii la școli care sunt în apropiere.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Sunt recunoscătoare pentru fiecare zi care se încheie, iar la finalul ei văd copii veseli, mulțumiți de ceea ce au făcut la școală. Mesajele de mulțumire pe care le primesc mă ajută să merg mai departe cu și mai multă dedicare.
La o oră de educație civică, discutând despre grupurile din care fac parte, un elev a venit la mine și mi-a spus că familia lui sunt eu și m-a îmbrățișat. A fost un moment emoționant și mi-am dat seama cât de mult putem noi, dascălii, să-i influențăm pe copii.
Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
Aș schimba multe lucruri. În primul rând birocrația, teancurile de hârtii pe care trebuie să le completăm. Fiind profesor la ciclul primar, aș fi pentru înlocuirea calificativelor cu note.
Visul meu este să avem o școală care să ne apropie, comunități din diferite colțuri ale țării, dar și din străinătate, să putem împărtăși din experiența noastră, birocrația să nu ne pună piedici. Aș mai dori ca fiecare școală, indiferent de numărul de elevi să aibă cel puțin un psiholog care să poată să fie aproape de noi pentru a veni în sprijinul copiilor cu probleme.
Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?
Școala are un rol foarte important, îi îndrumă pe elevi să caute și să disemineze informația pe care, da, o au la un click distanță, dar selectarea ei este dificilă și devine periculoasă dacă este din surse neverificate. Deasemenea, nu toți copiii au posibilități financiare pentru a ajunge la această informație, iar noi suntem punte pentru ei ca să ajungă la ea.
Cine sau ce vă inspiră în carieră?
În primul rând, copiii mă inspiră. Perechile de ochi care se îndreaptă spre mine zi de zi, mă ajută să merg mai departe, să fiu tot mai bună în ceea ce fac și zâmbetul lor îmi dă putere.
Cred cu tărie că învățământul românesc nu este pierdut și mă inspiră deasemenea oamenii care vin spre noi cu exemple de bune practici și pe care le aplic și eu.
