Nicolae Chiosa

Stăm de vorbă azi cu Nicolae Chiosa, profesor la Colegiul Național Traian Lalescu din Reșița.

De ce preot?

În copilărie îmi doream să fac foarte multe lucruri, dar știam că preoții sunt cei mai respectați în lumea satului. Crescând într-o familie săracă, aveam impresia că părinții mei erau foarte triști, pentru că lumea nu ii aprecia, erau dați la o parte. Acest lucru l-am simțit cel mai mult în momentul în care a murit bunicul meu. Aveam 7 ani și țin minte și acum că erau foarte puțini oameni la înmormântare și părinții mei își făceau multe griji că nu avea cine să îi ajute; mama spunea că la familiile sărace nici la înmormântare nu vin oamenii. Cred că atunci mi-am impus această dorința de a-i face o familie respectată în sat și a fost primul gând atunci când am decis să mă fac preot.

Am mers să fac teologia și la înmormântarea tatălui meu, cu 7 ani în urmă, diferența dintre înmormântarea bunicului meu și a lui era că în jur era multă lume, mulți preoți, tot satul. Atunci am simțit și un gând de recunoștință și simțeam că visul meu de a-i face mândri s-a împlinit. La un moment dat am plecat în armată. Mi-a plăcut mult vocația de pompier, pentru că era tot o misiune prin care puteai să salvezi vieți. Familia mea era foarte îngrijorată, căci munca de pompier este riscantă. Am ales, totuși, să sting suflete și nu case. De asemenea, în facultate aveam un prieten foarte bun, mi-am petrecut toți anii cu el. În ziua în care eu am fost hirotonit preot, el a fost înmormântat. Poate a fost un alt semn că eu trebuie să îmi continui misiunea aici, iar el din Cer.

Ne puteți da exemple de situații mai delicate în care l-ați simțit pe Dumnezeu alături de dumneavoastră?

Tot timpul l-am simțit pe Dumnezeu aproape de mine. Nu aș fi reușit să fac nimic dacă nu simțeam prezența lui Dumnezeu în tot ceea ce am făcut. Sunt multe momente în care chiar mi-a arătat ce mult ne iubește, prin obstacolele pe care le-am întâlnit împreună cu tinerii, prin a trece frontiere care păreau de netrecut câteodată, dar cred că cel mai emoționant și mai profund moment pentru mine a fost acum 7 ani. Mă pregăteam să particip în Suedia la o întâlnire de proiect și, dacă până atunci îmi era foarte ușor să mă organizez să particip la astfel de întâlniri, înainte să plec în Suedia îmi era destul de dificil să particip pentru că tatăl meu era foarte bolnav. Simțeam și știam cu toții că zilele îi erau numărate. Cu toate astea, m-am gândit la ce mi-a spus Don Giorgio la un moment dat: atunci când el a venit în România, a murit cea mai bună prietenă a lui și înainte de a veni și a începe proiectul nostru, prietena lui i-a spus că oricum acesta este drumul ei, dar drumul lui e să vină în România și să înceapă acest proiect cu tinerii.

Trebuia să stăm o săptămână în Suedia și tot ce mi-am dorit a fost să mă întorc și să îl găsesc pe tatăl meu în viață. De când m-am întors, tatăl meu a mai trăit 3 zile. 3 zile am stat nonstop împreună cu el. Cred că acela a fost momentul în care l-am simțit pe Dumnezeu cel mai aproape de mine, căci am fost convins că doar El a făcut că tatăl meu să mă aștepte să mă întorc. Noi eram foarte apropiați și chiar dacă nu ne vorbeam mult, am păstrat acea legătură până în ultima clipă.

Tot timpul am simțit că Dumnezeu mi-a trimis în viață oameni care m-au ajutat în momente cheie. Mi-aduc aminte în copilăria mea că noi, chiar dacă eram o familie săracă, ce am avut atunci, am și acum: dragoste unii față de alții. În copilărie am făcut de toate: îmi plăcea să merg cu caii, dacă era un tractorist care voia să se odihnească eram primul care la câțiva anișori eram în tractor, dacă cineva din sat nu avea cu cine să își trimită oile, eram primul care mergea, am lucrat împreună cu tatăl meu și în zootehnie. Am făcut cam tot ce mulți tineri din ziua de azi nu au bucuria de a mai face.

Toate lucrurile acestea le făceam până când, la un moment dat, a venit în parohia noastră un preot. Cred că a fost unul din momentele culminante din viața mea. El m-a făcut să iubesc biserica. De la el am primit primul meu costum; nu avusesem până atunci unul și știu că mi-a dat un costum alb și eram așa fericit. El m-a susținut și m-a încurajat să merg la școală. M-am dus la școala de cântăreți, am făcut primul an, aveam bursă. În al doilea an, după revoluție, nu s-au mai oferit acele burse și riscam să nu mai îmi pot continua școala, pentru că părinții mei nu aveau posibilități materiale și nici nu am vrut să le spun că nu pot să îmi continui școala. M-am mutat de la internat la o gazdă, am stat undeva la un subsol, îmi făceam singur de mâncare, însă nimeni nu știa asta; părinții mei nu știau, nu am vrut să ii fac să sufere. Îmi era greu de fiecare dată când trebuia să ne punem în genunchi la rugăciune pentru că erau pantofii rupți în talpă, dar eram fericit. Atunci, acest preot, mi-a plătit un an de școală și am reușit să îmi termin studiile. A fost mesagerul lui Dumnezeu în viața mea.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră recunoștința?

A fi recunoscător este, probabil, un mod de a trăi. Mereu sunt recunoscător pentru tot ceea ce am, pentru tot ceea ce mi se oferă și pentru toți oamenii pe care Dumnezeu are grijă să îi trimită alături de mine.

Sunt recunoscător că am șansa să realizez lucruri la care poate alții nici nu ar putea visa, și niciodată nu mă sfiesc să recunosc acest lucru. Nu putem mereu să luăm totul ca și cum ni se cuvine, ci trebuie să fim conștienți că toate experiențele pe care le trăim au un scop. Acest scop poate fi descoperit mai devreme sau mai târziu, dar în vederea cunoașterii lui, oamenii au nevoie să exploreze cât mai mult din această nesfârșită lume în care trăim. Poate scopul meu este acela de a le arăta altora ceea ce presupune cu adevărat aventura neobosită pe care o numim în mod natural viață. Recunoștința pentru mine este o stare, o forma de fericire, poate printre cele mai înalte. Vine din iubirea pe care o simt fața de copii, de proiecte, când mă aflu în mijlocul lor și îi văd fericiți sau emoționați. Atunci mă simt iubit de Dumnezeu și sunt recunoscător și eu.

Care este cel mai frumos dar pe care un om îl poate oferi celor din jur?

Iubirea. Iubirea, prin nenumăratele ei forme. Prin ajutorul pe care îl oferi celor din jurul tău, vorbele calde și grijă fată de tot ce ne înconjoară. Să fim acolo unul pentru celălalt, să ascultăm, să înțelegem și să trăim împreună. Iubirea fiecăruia dintre noi față de aproapele, de Dumnezeu, este cel mai sincer și frumos dar cu care am fost înzestrați și pe care îl putem dărui mai departe, atât de ușor.

De unde provine această dorință amplă de a face bine?

Pur și simplu din suflet. Atunci când ești înconjurat de oameni frumoși, dorința de a face bine vine natural. Întotdeauna am susținut că atât timp cât voi avea lângă mine tineri dornici să se implice și să trăiască frumos experiențele proiectelor noastre, voi continua să mă dedic pentru ei. Sunt o mulțime de copii care merită tot ceea ce este mai minunat pe lume și pentru ei eu sunt gata să fac față oricărei provocări ce îmi iese în cale. Împreună putem realiza lucruri mărețe, în ciuda faptului că mulți sunt sceptici în această privință. Ceea ce știu sigur este că acești tineri cresc și se dezvoltă în cel mai frumos mod posibil, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure. Poate pare o poveste ireală, dar eu cred cu tărie că viitorul nostru este pe mâini bune.

La un moment dat așa când eram de vârsta tinerilor care îmi sunt și prieteni am participat la o întâlnire în care mi s-au prezentat lucruri foarte frumoase și mi-am spus atunci că îmi doresc să ajung să realizez și eu asemenea lucruri. Am stat la un moment dat și în Italia, am văzut cum evoluau activitățile acolo și dorința mea era de a mă întoarce acasă și de a pune în aplicare ce am văzut la ei. O înfrățire s-a concretizat și cu viața mea.

Când prietenii din Pesaro au venit pentru prima dată în parohia mea ortodoxă, am fost cantor la catedrala din Reșița, și eram aproape de paroh. Așa că m-au invitat să petrec trei zile de părtășie cu tinerii catolici și ortodocși la Brebu Nou și am acceptat cu bucurie. Acel loc liniștit din munți este un loc sacru pentru mine pentru că acolo am avut o experiență deosebită de fraternitate, călăuziți de Cuvântul lui Dumnezeu și inspirați de Icoanele noastre. Se poate spune că am fost ca în Muntele Tabor. Într-o seară am făcut un foc: eram atât de uniți, încât acel foc a aprins altul în mine și nu s-a stins niciodată. Am încredere că este aici si astăzi.

Dar viața noastră nu este doar soare, uneori ne luptăm și cu furtuni. Viața mea a început să se înrăutățească în fiecare zi și nu vedeam nicio perspectivă pentru viitorul meu, pentru ca treceam printr-o perioadă dificilă.

În disperarea mea, am plecat în Italia și m-am dus să-mi vizitez prietenii din Borgo S. Maria. Acolo am experimentat cuvintele lui Iisus pentru mine: „Eram străin și m-ați primit”. După câteva luni mi-am recăpătat încrederea. M-am întors acasă, mi-am terminat studiile de teologie și am devenit preot.

Acum că predau religia într-o școală importantă din orașul meu și se împlinește visul de a avea tineri dornici să trăiască alături de mine acea fraternitate evanghelică pe care am experimentat-o în Italia, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că prin durere m-a lansat în acesta aventuă ecumenică.

Adaug doar că astăzi sunt fericit pentru că dragostea lui Dumnezeu m-a făcut preot, apoi profesor la prima școală din Reșița și mi-a dat un grup ca o familie care lucrează cu Hristos pentru ca toți să fie una. Asta mă face pe mine fericit dintotdeauna, nu știu de unde a pornit, nu a existat un moment cheie în acest sens. În orice tip de relație sau rol pe care l-am avut am fost așa și am făcut tot ce s-a putut. Îmi place să ofer, să fac surprize, să văd fericirea pe chipul cuiva, să îi simt emoția, să știu că am putut contribui cu ceva.

Când v-ați simțit ultima dată obosit?

De multe ori. Însă cu fiecare moment obositor găsesc și mai multă energie de a fi lângă oamenii dragi. Și aici mă gândesc în primul rând la tineri. Efervescența lor, lumina lor și grijă pe care o purtăm împreună mă convinge de fiecare dată că este o oboseală frumoasă. Îmi amintesc de serile la Loreto, când taina spovedaniei se încheia a doua zi, aproape de prânz. Și ce frumos era să vezi tinerii care așteptau până în ultima clipă să vorbească cu Dumnezeu. Mă gândesc și la excursiile care aduc de fiecare dată provocarea unui număr cât mai mare de participanți. Nu e ușor, însă fericirea de pe chipurile oamenilor curață sufletul. Mă bucur, mă bucur de fiecare moment de oboseală și de puterea pe care mi-o oferă pentru un mâine mai bun și mai roditor.

“În acea seară m-am spovedit. Vocea calmă a domnului profesor, energia din capelă şi sfințenia nopții ce înconjura locul tăinuit de verdeață au fost că un medicament. Şi trebuie să recunosc că după aceea am putut respiră mai bine, m-am simţit liberă, fericită, curată.” (ce poate fi mai frumos decât mărturiile tinerilor).

Cum gestionați situațiile dificile din viață?

Sunt de părere că nimic pe lume nu este imposibil atât timp cât există înțelegere și dorință de implicare. Dacă îți dorești cu adevărat un lucru, Dumnezeu va avea grijă, mai devreme sau mai târziu, să îți arate calea de rezolvare a oricărei probleme. Eu mereu am tratat orice obstacol prin încrederea că, într-un final, totul va fi bine. Atunci când faci lucrurile cu iubire, este imposibil că rezultatul acțiunilor tale să nu fie ceva frumos. Acest lucru l-am realizat de-a lungul timpului, când am avut ocazia să cunosc tot felul de suflete și personalități dragi mie, de la fiecare dintre acestea având câte ceva de învățat.

Având în vedere că sunteți profesorul multor adolescenți care trec prin perioade și perioade, bănuiesc că ați întâlnit și oameni nu chiar atât de deschiși. Dacă pentru a discuta cu Dumnezeu cel mai eficient mod e rugăciunea, care este cel mai eficient mod de a discuta cu o persoană?

Sigur că am întâlnit, întâlnesc la fiecare oră de clasă, la fiecare proiect, în fiecare zi. Ei sunt cei care au cea mai mare nevoie de ceea ce facem, pentru ei facem ceea ce facem. Și ajung în final chiar cu ei să am conexiuni puternice. Sunt doar un om, pot vorbi doar din experiența mea în fața lor accepând din start că ei gândesc și simt diferit poate. Eu doar îi invit cu noi în proiect, mă îngrijesc de ei că un prieten, părinte și aștept să se deschidă ei când simt că vor, când pot, când experiența trăita a venit cu câte o revelație despre ei însiși, despre viața sau despre Dumnezeu.

Care considerați că e rețeta perfectă pentru o comunitate fericită?

După părerea mea, nu există o rețetă “perfectă”. Se spune că omul cât trăiește învață. Viața presupune este despre a fi mai bun, cu ține și cu cei din jur, zi după zi; și nu putem trăi veșnic în tăcere. O comunitate fericită se construiește de către fiecare dintre noi, care facem parte din ea, pentru că fiecare contribuie la armonia grupului. Iubirea și respectul sunt baza unei comunități frumoase. Puterea exemplului este flacăra ce ține vie comunitățile de tineri și asta învăț în fiecare zi. Să îi ascultăm, să îi prețuim și să înțelegem mereu că tinerii sunt inocența comunității, energia și ambiția de a deveni mai buni. De acasă, fiecare aduce un bagaj de cunoștințe și obiceiuri, însă ele se pot șlefui în cel mai frumos mod posibil, prin experiențele și trăirile pe care tinerii le au alături de niște exemple demne de urmat.

Cred cu tărie că iubirea creștina în general este secretul pentru mai multă fericire în orice comunitate și în lume.

Care e cel mai important lucru in viață și de ce?

Cu siguranță, să fim fericiți. Să lăsăm deoparte supărările, grijile, necazurile și să ne concentrăm pe ceea ce ne oferă prezentul, pentru a putea trăi în armonie cu ceilalți. Fericirea se poate găsi în nenumărate ocazii, important este ca fiecare să descopere ceea ce îl face cu adevărat fericit. Pentru mine, cel mai important este să văd cum cei din jurul meu au șansa să trăiască frumos, fără ură și tristețe, reușind să își găsească bucuria chiar și în cele mai neînsemnate aspecte ale vieții. Nimic pe lume nu este mai minunat decât să ai ocazia să vezi cum niște copii timizi și inocenți se dezvoltă, devin adulți responsabili și își găsesc propriul drum, realizând lucruri mărețe în domeniile în care își găsesc fericirea. Pentru acest lucru, și pentru faptul că am șansa să dăruiesc acestei dezvoltări, o părticică, oricât de mică, din sufletul meu, sunt recunoscător și cât se poate de împlinit și fericit.