Mihaela Stancu

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om printre oameni. Povestiți despre dumneavoastră.

 M-am născut și am trăit 19 ani în cel mai frumos oraș de la Dunăre, în Galați. Desigur, sunt subiectivă, însă orașul în care am făcut primii pași în viață rămâne locul în care mereu mă voi întoarce cu multă bucurie. Farmecul orașului natal stă în faleza lui. Cu alte cuvinte, totul se învârte în jurul Dunării. Și nu cred că e întâmplător faptul că în toate orașele din afara țării în care am fost și prin care trece Dunărea, m-am simțit ca acasă. Mă gândesc la Viena, unde am mers de nenumărate ori datorită colaborării mele cu o școală de acolo și la Budapesta. Nicăieri nu am găsit o faleză asemănătoare cu cea din orașul meu natal, de aceea Galațiul rămâne pentru mine –  cel mai frumos oraș de la Dunăre.

M-am născut la sfârșit de august, „în august când cerul se umple de tauri”, vorba lui Gellu Naum. Aș veni în completarea poetului și aș spune minotauri. Minotaurul e monstrul învins de Tezeu, cel care a reușit să nu se piardă în labirint datorită ghemului de ață dăruit de Ariadna. Cred că mereu am încercat să găsesc soluții, să dezleg mistere. Așa cum a făcut tatăl meu toată viața lui. A fost polițist și a fost nevoit mereu să rezolve dintre cele mai ciudate cazuri. De la tata am auzit cele mai înfricoșătoare povești reale. Cred că de la tata am această aplecare pentru detalii, pentru cele mai mici detalii. Detaliile au adesea puterea de a rezolva cele mai mari mistere. Cu tata urmăream seriale precum Columbo, Kojak sau Caracatița. Și când totul părea prea complicat, nu îmi dădeam seama cine ar putea fi făptașul, tata mereu îmi spunea: „Fii atentă la detalii!”

Am locuit și m-am bucurat de jocurile copilăriei pe Strada Română. Iată că numele străzii nu e întâmplător în cazul meu.

Mi-am dorit de mică să fiu profesoară ca mama mea, care a predat cu foarte multă pasiune toată viața ei – geografie. A fost o profesoară iubită atât de elevii ei, cât și de colegii ei. Acum trei ani, când a plecat în acea călătorie fără de întoarcere, m-a impresionat numărul copleșitor de oameni care a venit să-și ia rămas bun de la ea, foarte mulți foști elevi cu ochii plini de lacrimi, cu sufletul plin de amintiri frumoase cu ea și foști colegi care rosteau cuvântul mentor. Mama mea a fost un mentor pentru ei, un model pentru mine.

De când eram foarte mică, mama m-a luat cu ea la școală. Mergeam pe o stradă plină de castani, ajungeam în curtea unei școli cu un copac foarte bătrân ce avea un trunchi ireal de gros, o coroană generoasă și umbroasă, intram în clasă, mă așezam în ultima bancă și o ascultam pe mama cum preda. Nu uita niciodată să aducă zâmbete pe chipurile elevilor ei cu câte o glumă atent legată de conținutul predat sau de vreun moment dintr-o lecție anterioară. Când ne plimbam prin școală, se oprea la fiecare copil, profesor, doamnă de curățenie, mecanic al școlii și pentru fiecare avea câte o vorbă bună.

Am visat de când mă știu să ajung studentă în București și să conduc o mașină Tico. Am ajuns studentă în Iași, Cluj și București și am condus o singură dată o mașină Tico. Am ales să rămân studentă în București, la Facultatea de Litere (învățământ la zi) și la Cluj, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (învățământ la distanță). Așa au început drumurile mele, cu trenul, de la București la Cluj. De multe ori s-a întâmplat să am examen la București, la scurt timp să urc în tren spre Cluj, unde a doua zi mă aștepta un alt examen. La dus, drumurile nu mi se păreau niciodată lungi, căci aveam de citit, de învățat pentru examen, însă la întors, drumul părea fără sfârșit uneori. Alteori, și așa se întâmpla adesea, întâlneam oameni cu niște povești extraordinare. Atunci timpul și trenul o luau la fugă și ajungeam rapid la destinație, în București, în orașul care mi-e acasă de 23 de ani. Îmi place enorm de mult acest oraș, cu toate frumusețile și cu toate ciudățeniile lui.

 Copilăria este pentru mulți dintre noi una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Fratele mai mic m-a strigat toată copilăria –  Mimi, fiindcă numele meu banal a reprezentat pentru el o misiune imposibilă la capitolul rostire, așa că mulți ani mi s-a spus Mimi. Unchiul Gică îmi mai spune și azi – Mimi.

Dacă ar fi să aleg o singură culoare care să-mi reprezinte copilăria, acea culoare ar fi galbenul. Și acum, ca și atunci, galbenul îmi transmite multă bucurie, îmi dă o stare de liniște, de acasă.

Dacă ar fi să derulez un film cu cele mai frumoase amintiri din copilărie, iată cum ar arăta sub forma unei enumerații pline de lumină: hărnicia mamei, spiritul jucăuș al tatălui, blândețea fratelui, verile la bunici, gustul prunelor și al cireșelor, jocurile la izvor, gustul turtelor, al cartofilor prăjiți cu roșii din grădină, plasele de pește întinse de tataia pentru a culege peștii prinși, pietrele maro extrem de fine pe care le culegeam din izvor, mersul la coliba de pe câmp, unde se afla plantația de pepeni, mersul la biserica din sat duminica cu mamaia, verile la bloc, pe dealul din spatele blocului, iernile la bloc, cu derdelușul din fața blocului, biblioteca noastră de pe hol, vecina noastră căreia îi spuneam „bunica” și poveștile ei, împodobirea bradului în Ajunul Crăciunului, toate felurile de mâncare pregătite de mama, vacanțele la mare și la munte cu părinții, prima mea excursie în afara țării, în Franța, cu mama.

 Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Îmi amintesc prima zi când am pășit într-un liceu de stat din București.      Paznicul școlii mi-a făcut semn că nu pot intra pe unde intenționam să intru, pentru că e intrarea profesorilor. Îmi amintesc că șeful de catedră s-a uitat la mine și mi-a spus: „Ești tânără, ești drăguță, vei avea probleme cu elevii de la seral.” Îmi amintesc că nu am avut probleme cu elevii de la seral, ba chiar am avut cele mai interesante lecții, mulți dintre ei erau mult mai în vârstă decât mine. Aveau o anumită maturitate și asta îi ajuta să dezlege altfel textele literare, acțiunile personajelor literare și motivația din spatele acelor acțiuni păreau mult mai ușor de înțeles.

Din al doilea an al meu în învățământ și până azi am predat în școli private, unde am avut ocazia să mă formez, să înțeleg ce înseamnă sisteme internaționale de învățare. Mi-au oferit o altă deschidere. Am călătorit foarte mult, fie la diferite conferințe internaționale, fie am mers în școli din diferite țări, la elevi care au ales româna ca disciplină de examen în programul de Bacalaureat Internațional. Și acest lucru a contribuit enorm la formarea mea.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Cred că cel mai greu mi-a fost în primul an de învățământ, pentru că trebuia să-mi pregătesc fiecare lecție cu proiect de lecție și în același timp eram și masterandă. Trebuia să am prezență la cursuri, să scriu multe lucrări.  Mi-a fost destul de greu atunci, pentru că îmi doream să le fac foarte bine pe toate. Am reușit. M-am descurcat chiar foarte bine, însă a existat un moment în care am crezut că nu voi putea termina de scris dizertația. Am o foarte mare putere de muncă și cred că asta m-a ajutat atunci și mereu.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit cu adevărat împlinită?

În viața personală, cel mai frumos moment a fost atunci când am devenit mama Sofiei, un copil mult așteptat.

Îmi spun adesea că pe mine așa m-a iubit Dumnezeu: dăruindu-mi această minune de copil.

În viața profesională, dincolo de rezultatele obținute de elevii mei din țară sau de peste hotare, simt bucurie în momentele pe care le petrec în sala de clasă cu elevii mei. Mottoul pe care l-am ales pentru acest interviu este o cugetare proprie: A fi profesor înseamnă a avea mereu inima plină ochi și a nu fi niciodată singur. În profesia asta, nu ai cum să te simți singur, iar inima ți-e plină ochi mereu, pentru că emoțiile sunt la tot pasul într-o școală. În toate momentele grele prin care am trecut, ceea ce m-a salvat de tristețe a fost timpul petrecut cu elevii mei. Copiii au puterea de a dărui din energia lor, de a uimi cu ceea ce pot crea, gândi, face, de a pune pe gânduri. Cu alte cuvinte, invită mereu la reflecție.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care mai este rolul școlii?

Cred că rolul școlii e acela de a fi o sursă de încredere, un loc în care elevul descoperă și se descoperă, un loc în care e învățat să verifice informația, chiar dacă o găsește la un click distanță, un loc în care simte că e protejat și liber să-și exploreze interesele, aptitudinile, astfel încât să fie capabil să facă alegerile potrivite pentru viitorul său.

Mai mult decât atât, rolul școlii e acela de a crea comunități de învățare. Toți învățăm, iar învățarea nu se oprește niciodată.

James Anderson susține că școlile nu vor mai fi locuri în care învățarea se întâmplă, ci locuri în care copiii învață să devină persoane capabile să învețe, să profite mai mult de fiecare oportunitate de învățare.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Curiozitatea. Întotdeauna mi-a plăcut să învăț, să descopăr lucruri noi, să cercetez.

În anul 2010 am intrat la Școala Doctorală a Facultății de Litere – Universitatea din București din dorința de a cerceta un fenomen cunoscut atunci sub denumirea de blogosferă, așa că mi-am propus să urmăresc procesul evolutiv al confesiunii de la jurnalele intime de secol 20 la blog în spațiul românesc.

Ce vă place să faceți în timpul liber?

Îmi place să citesc, să călătoresc, să stau în saună, să petrec timp în grădină, să plantez, să înot, să scriu, să descopăr locuri noi, să surprind crâmpeie din viață în fotografii.

Cel puțin trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi…

Nu voi renunța niciodată la a scrie cu stiloul.

Am o colecție impresionantă de cercei.

Mi-ar plăcea să am o cafenea-librărie-florărie.