Mihaela Săcărea

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră. Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei? Cine este Mihaela Săcărea, cea de dincolo de catedră?

Îmi este destul de greu să vorbesc despre mine. În primul rând vă mulțumesc pentru aprecierile și încăpățânarea dumneavoastră de a mă așeza între oamenii cu puteri miraculoase (îmi place să spun) din familia For life, elite ale învățământului românesc, din punctul meu de vedere.

În primul rând nu există o Mihaela Săcărea la catedră în sens propriu, obișnuiesc să stau în sala de clasă printre elevi, în băncile lor, foarte rar în față iar atunci când stau în față, stau pe catedră (râde). Mihaela Săcărea „dincolo de catedră”, dincolo de cariera de teacher (așa îmi place să mă autointitulez) e mamă a două fete minunate, cel mai frumos cadou divin, pentru care zilnic îi mulțumesc lui Dumnezeu. Consider ca aceasta îmi e principala profesie în care nu am voie să eșuez (viața îmi va demonstra reușita sau eșecul ).

M-am născut în Tîrgu Mureș iar la vârsta de 3 ani m-am mutat împreună cu familia în satul natal al bunicului meu, Seleuș, comuna Daneș. Mă leagă multe amintiri frumoase de satul acela, de acea comunitate multiculturală (români, sași, țigani) care conviețuia în armonie deplină, satul fiind împărțit astfel încât fiecare își avea „teritoriul” fără a deranja. Copilăria mi-am petrecut-o înconjurată de copii români dar și mulți țigani care locuiau foarte aproape de casa noastră. În vacanțe obișnuiam să „îi chinui” cerându-le să ne jucăm „de-a școala” în șura casei , eu întotdeuna având rolul de învâțătoare. Și uite așa, inconșient, pas cu pas m-am îndreptat către Liceul pedagogic singura din generația mea din sat. Am fost un elev de Premiul I și II, la schimb anual cu băiatul poștăriței din sat.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?

Provin dintr-o familie modestă, mai am o soră din casătoria părințiilor mei care au divorțat când eram destul de mici, noi rămânând împreună cu bunicii materni și tata.După ceva vreme tata s-a recăsătorit și am primit „casă de la partid” odată cu eliberarea caselor săsești din sat prin emigrarea în masă a comunității de sași la începutul anilor 1986,1987. Nu pot minimaliza importanța sprijinului familiei mele cu tot ce implica ea, convinsă fiind că le era foarte greu să mă susțină financiar (transport, internat) dar au fost foarte mândri de mine ca după absolvire să mă titularizez acolo în sat ca învațătoare.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Te avertizez de marele meu defect de a nu fi diplomată, chiar cu riscul de a deranja. Elevă fiind, am avut o învățătoare foarte exigentă (așa îi învăța regimul comunist, probabil, că se obțin rezultate), care bătea și pedepsea colegii cu „închis în clasă după ore” să își facă temele, iar eu mi-am dorit să mă fac o învățătoare bună. Iar ambiția mea a fost atât de mare că în primul an după gimnaziu (profesorul meu de mate din clasa a VIII-a îmi spunea că ce pedagogic vreau că mai mult de Liceul Agricol să nu sper) am picat a doua la admiterea în Liceul Pedagogic din Blaj, am rămas acolo un an de am studiat în clasa de informatică, m-am pregătit intens iar în anul următor am dat iarăși admiterea și am fost admisă, studiind 5 ani de Pedagogic. Auzind această întrebare realizez că tot ceea ce am realizat personal și profesional în viața mea de până acum e ghidat de acest motto, impropriu spus, „spune-mi că nu voi reuși să fac ceva, sau că nu sunt în stare și privește-mă!”. Și uite așa, în septembrie 1999 m-am trezit în fața unei clase de 23 de elevi, clasă paralelă (din câte îmi amintesc) cu clasa fostei mele învățătoare.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Au fost ani foarte grei, dar frumoși în același timp. Pașii de ucenicie mi-au fost ghidați de doamna Oprea, directorul Școlii Generale din Seleuș la acea vreme, mână de fier, care îmi  controla fiecare rând din caietul în care scriam planificările cerând rescrierea, plus verificare atentă a schițelor de lecție și asistențe săptămânale. Dar eram obișnuită din Liceul Pedagogic cu „recomandările” ascultate și îmbunătățite, fapt pentru care sunt recunoscătoare sistemului din școala care m-a format ca dascăl, să ascult o recomandare făcută de cineva superior mie ca pregătire. Am atâtea amintiri frumoase și le sunt profund recunoscătoare elevilor din prima mea generație (păstrez și acum legătura cu ei), mulțumindu-le că ei m-au „învățat” să fiu „învățătoare la clasa mea”.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Nu aș putea să aleg cea mai mare provocare din cariera mea. A fost o provocare importantă (sau nebunie ar zice unii) decizia de a participa și câștiga concursul pentru ocuparea postului de director al Școlii Generale din Seleuș la vârsta de 28 de ani, fiind cel mai tânăr director la acea vreme din Ardeal (așa mi s-a spus atunci, nu am verificat informația). O altă provocare profesională, cea mai recentă, a fost cea de a trece după 22 de ani de la învățământul primar la învățământul gimnazial, forțată mai mult de împrejurări decât o decizie voită (după obținerea titlului de Doctor în Filologie, Inspectoratul Școlar mi-a condiționat plata acestui spor prin predarea uneia dintre calificări, limba română sau limba engleză la gimnaziu). Îmi place să spun că am făcut față cu brio acestor provocări, iar când am simțit că nu mă regăsesc în ceea ce fac și nu stă în puterea mea de a schimba în bine ceva, de a ajuta, am plecat lăsând locul cuiva mai potrivit, zic eu (aici fac referire la ocuparea funcției de director).

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Împlinită profesional mă simt destul de des: în fiecare reușită a foștilor sau actualilor mei elevi, în fiecare îmbrățișare primită din partea elevilor mei care mă primesc în clasă, în fiecare mesaj primit că le e dor de mine sau țipăt de bucurie când intru în sala de clasă, iar mai recent în fiecare pas al elevilor mei mari (așa îi alint eu) de a-și depăși ceea ce credeau ei a fi limita, afirmând „dacă nu erați dvs. eu nu reușeam”, pentru eu le spun tot timpul că ei pot orice și îi asigur permanent de toată încredea mea în forțele lor.

Pe plan personal, e simplu, mă simt împlinită ca mamă, bucurându-mă în mod egoist și necondiționat de dragostea fiicelor mele și sper, înainte de orice, să fie oameni!

Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?

Ultima mea intenție e de a mă crede ministru pentru un mandat, e inutil având în vedere că fiecare dorește să schimbe ceva în mandatul lui astfel încât să rămână în istorie ca cel mai idiot sau inteligent ocupant al „tronului” parcă inconștient fiind că vine altul mâine care va schimba modificarea (mare vizionar Caragiale ăsta). Întrebarea asta își are răspunsul în fiecare dintre noi. Eu mi-am dorit să fiu dascăl, să modelez sufletele celor care au toată nădejdea în mine, așa că am renunțat să mai aștept schimbări miraculoase ale sistemului și prin ceea ce fac zilnic la clasă încerc să aduc eu schimbarea în activitatea mea. Asta îmi demonstrează că pot schimba absolut orice. Nu văd nimic relevant în sistemul de notare, dar am renunțat să mai ierarhiez, când misiunea școlii se încheie, la finalul mandatului în fața ta, tu ești cel care ieși în fața societății și dovedești ce OM sau om ești.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Nu cunosc studii conform cărora Facebook, Tik Tok, Instagram, Telegram, Teams sau orice alte platforme au ca produs final OMul perfect, nici măcar Alexa nu e perfectă (râde). Eu cred că omul ca exemplu, bun sau rău cum o fi, e cel din fața ta, modelul de așa da sau așa nu, ar trebui să fie profesorul tău, și poate multe „eșece” ar fi evitate dacă înainte de a te decide să urmezi această carieră te supui pe tine unei radiografii să vezi dacă ai ceva de oferit sufletului în formare, în educare, din fața ta. De asta încurajez orice tânăr sau tânără ieșită din licență să se supună unei auto-analize sincere să vadă dacă poate schimba în bine acest sistem de învățământ care bâjbâie, dacă are ceva de oferit copiilor, iar dacă răspunsul e negativ, să se reorienteze profesional . Ei vin din școală cu idei noi, plini de viață și de putere, debordând de creativitate, ei pot face „minuni”  dar trebuie să sară bariera de avea așteptări ca alții să schimbe ceva.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Eu cred ca ambiția. Dacă îmi propun ceva, foarte rar mi se întâmplă să nu reușesc, iar dacă nu reușesc consider că nu era spre binele meu.

Dar una sau mai multe trăsături de caracter pe care ați dori să le îmbunătățiti?

Impulsivitatea, asta mi-aș dori să o „educ” sau mai bine spus să o temperez și mi se spune, adeseori, că ar trebui să fiu mai diplomată ( pentru mine personal asta e sinonim cu ipocrizia și e principalul motiv pentru care o las așa cum e).

Pe lângă activitatea didactică, mai sunteți implicată și în multe activități. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea?

Adevărul e că activitatea mea didactică e în strânsă legătură cu celelalte activități în care sunt implicată. Am răspuns cu „da” unei provocări recente (acum un an) pe care inițial am privit-o cu reticență. Este vorba de implicarea în cadrul unui proiect A doua șanșă pentru tineri și dacă inițial a fost o necesitate și priveam cu puțină teamă, neștiind cum se lucrează și cunoscând destul de puțin comunitatea unde se desfășura programul acum consider că e un unul dintre cele mai frumoase proiecte la care particip. E bucuria misiunii mele de dascăl, să îi văd așa de receptivi, cum vin și stau la ore împreună cu copiii lor (le dau voie) sau să scrie cu o mână iar cu cealaltă să țină copilul la alăptat, cum băieții, soții lor, îmi sar în ajutor la montarea unei table sau repararea unei bănci, ei sunt modelele mele, vor să învețe să scrie, regretă abandonarea școlii, iar băieții vor să învețe să citească să obțină permisul de conducere. Sunt fantastici!

Alături de elevii mei participăm la proiecte de ecologizare, voluntariat (am gătit pentru un grup de copii de la o casă de copii din Ucraina, aduși în zonă) iar la aproape toate activitățile participă și fetele mele, le duc aproape de comunitățile vulnerabile unde lucrez.

Ce vă determină să dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Timpul e la fel pentru fiecare, depinde de cum îl gestionăm. Sunt dependentă de fiecare pas făcut de elevii mei, iar dacă de multe ori uită să spună „mulțumesc” bucuria mea imensă e în afirmațiile lor venite din suflet „nu știam că sunt în stare să fac asta ” sau „dacă nu erați dvs. nu reușeam”. Și mi se umple rezervorul sufletului și merg mai departe…

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Chiar dacă sună a clișeu, toți oamenii care apar și dispar în/din viața mea sunt modele pentru mine. Încerc să iau de la ei ceva, cum să fiu sau sa nu fiu.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

În timpul liber îmi place să citesc dar cea mai mare relaxare o găsesc în tot ceea ce ține de construcții: să fac beton cu betoniera, să pun gresie, să mă urc pe acoperiș cu dulgherul, să manipulez utilaje care aparent par complicate (motostivuitoare, excavator, etc.).

Ce nu vă place să faceți deloc?

Nu îmi place să mă trezesc devreme, nu îmi place să calc rufe și nu îmi place să fac compromisuri.

Trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi…

Îmi doresc să particip la o misiune umanitară în Uganda.

Îmi place să gătesc și să „prăjituresc”.

Vreau să învăț să cânt la pian.

….împreună cu fetele mele.

Nu pot să nu remarc utilizarea adjectivului pronominal posesiv „ fetele mele”. Fără a insista, ai putea să ne explici?

Nu sunt în univers singura mamă cu multe alte funcții și nici nu mă plâng niciodată de greutatea sarcinilor mele. Sunt mamă singură, cu tot ce implică ea, de aproximativ 4 ani și e super fun. Avem multe activități comune, ne distrăm, dansăm, ne certăm, plângem la eșec, ne bucurăm de reușitele noastre, totul împreună și suntem cele mai bune prietene (dacă ar fi să o citez pe fiica mea de 14 ani). Ele sunt motivul pentru care fiecare zi a vieții mele e cea mai frumoasă zi.  A fost foarte greu la început și ne-am avut doar una pe cealaltă, dar asta ne-a unit. Am luat decizii care aparent păreau nebunești cum ar fi achiziția unei case la țară care a devenit casa visurilor noastre în urma renovării, fapt care a necesitat implicarea mea în proiecte prin care să reușesc să susțin financiar renovarea. Pe moment mi-a fost foarte greu, dar bucuria lor și văzând că renunță foarte ușor la diverse mofturi copilărești pentru a termina câte ceva la casă, argumentând ele „e mai important să facem asta la casă” m-a făcut să realizez că eu chiar cresc OAMENI. Totul e mai ușor în viața mea alături de ele….

Ascultând toate aceste lucruri, întreb uimit…De ce Școala Gimnazială Valchid?

Experiența mea în Școala Gimnazială Valchid a început ca o necesitate (aveam nevoie de ore în regim de plată cu ora pentru a susține financiar renovarea casei) și a continuat prin a mi se lipi de suflet fiecare elev al meu. Am găsit acolo cei mai frumoși copii. Încerc să găsesc cuvinte care să descrie împlinirea mea ca profesor acolo. Am început în septembrie 2021 într-o clădire veche cu un program de după masă până la ora 19 și doar auzeam că li se pregătește elevilor o nouă clădire. Dar ceea ce li s-a pregătit a fost mai mult decât o clădire…e prima smart school dintr-o comunitate vulnerabilă cu populație majoritar de etnie rromă și cu enorm de multe probleme sociale. Asta m-a întors în timp, în satul copilăriei mele, Seleuș, la prietenii mei țiganii(erau și sunt mândrii să li se spună așa) care jucau rolul elevilor în verile petrecute în șura bunicilor. Și totul din ambiția și perseverența unui primar, Nicu Lazăr, pentru care nu există în vocabularul cunoscut lui, expresia „nu se poate” și care m-a fermecat cu  mottoul după care își ghidează proiectele educaționale, deloc puține, din comună „Nu lăsăm să moară, școala de la țară!”. Avem o școală de care elevii sunt mândri, cu profesori implicați care au toate dotările tehnologice care poate nici nu știau că există și care își aduc de acasă doar creativitatea și dragostea pentru elevi. Și e doar prima școală din comună, în iarnă urmând a se da în folosință clădirea școlii principale din comună și Grădinița cu Program Normal din Valchid. Sunt în desfășurare proiecte pornind de la oferirea de masă caldă elevilor și profesorilor, înființarea unei livezi în grădina din spatele școlii unde fiecare clasă are pomul ei fructifer, solariu pentru legume de unde recoltăm și organizăm brunch-uri împreună cu musafirii noștri, seri de film, întâlniri frecvente și challenge-uri între elevi și primarul comunei cu tematică diversă și multe, multe activități. Evaluarea nostră ca profesori acolo, vine din partea elevilor:„de ce trebuie să mergem acasă?”. Aici suntem mai mult decât profesori de limba română, engleză, biologie, matematică, aici suntem super-eroii lor, o misiune mult mai important și complex care depășește cu mult norma noastră didactică.