Legenda spune că mănăstirea a fost ridicată inițial pe malul stâng al Izei, pentru ca mai târziu să fie mutată pe malul drept al acestui râuleț din regiune. Legenda începe în jurul anului 1711, când Ioan Ştefanca (un preot văduv care s-a retras pe Valea Slătioarei, împreună cu fiul său, Gavril) a construit o biserică de lemn. Mai târziu, Gavril a devenit episcop şi a mutat biserica pe platoul actualei mănăstiri din Bârsana, transformând-o în schit. Însă în jurul anului 1780, călugării au părăsit schitul, îndreptându-se către o mănăstire din Neamţ, iar biserica a fost închisă.
Bisericile de lemn sunt lacrimile smereniei, curse la rădăcina codrului, din care s-a lucrat locaș Domnului, înfipt adânc în glie, dar ca o săgeată care străbate cerul și ajunge la Dumnezeu, de unde, tot prin turla maramureșeana coboara Harul și tot darul cel bun, pe care-l primim in genunchi rugători, pe prispa care-i identică, aici, cu cea a casei gospodarului.
