Luminiţa Răileanu

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți-ne despre dumneavoastră!

Viaţa mea înseamnă în cea mai mare parte şcoala, mai ales că sunt născută pe data de 15 septembrie, ceea ce m-a făcut întotdeauna să cred că meseria în învăţământ mi-a fost predestinată, ştiut fiind că în timpuri mai vechi, adică şi în vremea în care eu eram elevă, 15 septembrie era prima zi de şcoală.

Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Pentru mine copilăria este asociată cu bunicii, mai ales cu bunica, cea care m-a crescut până la vârsta de 7 ani, în atmosfera caldă dintr-un sat de munte din judeţul Buzău, până când m-am întors acasă, lângă sora şi fratele meu, în oraşul în care locuiesc şi acum, pentru a merge la şcoală. Copilăria înseamnă pentru mine şi prietenii din copilărie, din vacanţele petrecute tot la ţară, copii veniţi şi ei la bunici din diverse zone ale ţării. S-au creeat atunci relaţii mai mult decât frumoase, care au dăinuit până azi, prietenii aşa cum nu am mai legat niciodată pe parcursul vieţii. Acestea au parfum de nemurire.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Cu siguranţă, nu este o întâmplare că sunt învăţătoare sau profesor pentru învăţământ primar, titulatura actuală. Rădăcinile deciziei vin tot din copilărie, dar nu la modul voit. A fost ceva ce a apărut în sufletul meu şi a crescut cu timpul, încă de când mergeam la grădiniţă, tot în satul bunicilor. Mă uitam la doamna educatoare şi îi sorbeam statutul, de fapt ceea ce făcea dumneaei pentru noi zi de zi. Deşi nu ajunsesem la şcoală, să ştiu ce înseamnă învăţătoare, eu mi-am dorit să devin învăţătoare. Şi mai departe, în ciclul primar, am întâlnit învăţătoarea care mi-a definit dorinţa. Învăţătoarea mea, Gina Nechifor, care se afla la prima promoţie după absolvirea liceului pedagogic. Nu aş putea niciodată să aşez în cuvinte ce am simţit în anii de şcoală în preajma dumneaei şi nici cum imaginea dumneaei m-a însoţit ca o lumină prin viaţă. Acum colaborăm în domeniul educaţional, avem proiecte comune şi sunt mândră de acest lucru. În gimnaziu, exact în ianuarie 1990, adică la nici o lună de la Revoluţia din 1989, aveam să întâlnesc un alt profesor, profesorul de limba şi literatura română Traian Cristea, care mă făcea să aştept cu nerăbdare orele dumnealui, orele la care ne bucuram împreună de reuşitele mele. Mi-a rămas aproape şi pentru că este şi scriitor, drum pe care merg şi eu cumva dintotdeauna, doar că abia în ultima vreme am început să scot în lume această pasiune a mea. Aşadar, ceea ce sunt eu azi profesional le datorez acestor oameni inspiraţionali din viaţa mea.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Anii de debut s-au petrecut în mediul rural. Şi pe atunci, deşi am avut o notă mare la titularizare, posturile erau puţine, iar cele în mediul urban erau o raritate. Au fost ani frumoşi, în care am încercat să construiesc alături de colegi, mulţi mai în vârstă, care au avut încredere în mine şi m-au lăsat să-mi dovedesc creativitatea. Proiecte cu Banca Mondială au ajuns în şcoala în care activam, încât elevii şi comunitatea au beneficiat de activităţi inedite. Am avut parte de respectul şi recunoştinţa elevilor şi părinţilor, care nu m-au uitat nici până acum, deşi au trecut mulţi, mulţi ani de când am plecat din şcoala aceea. Conducerea şcolii, de asemenea, a văzut în mine acel “ceva”, încât m-a pus în faţa unor provocări pozitive, pe care le-am dus la îndeplinire cu brio. Sunt multe de povestit, amintiri punctuale dintre cele mai frumoase.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Nu mă sperie mai nimic, aşa că nu pot să ierarhizez provocările din carieră. Gradele didactice le-am susţinut la timp, fără nici o decalare, şi de fiecare dată am privit examenele ca pe ceva ce trebuia să se întâmple şi le-am abordat liniştită, pregătindu-mă cu seriozitate. Le-am susţinut cu zâmbetul pe buze, deoarece erau parte din meseria mea frumoasă. Tot timpul îmi propun activităţi interesante, grele poate la prima vedere, dar nu le resimt niciodată ca atare. Îmi place să experimentez noutatea, alături de elevii mei. Dacă ar fi să numesc totuşi vreo provocare, aş putea spune că privesc fiecare zi ca pe o provocare, fiindcă elevii, chiar dacă am scenarii clare la ora 8 pentru ziua de şcoală, pot “deturna” planul meu cu întrebări isteţe şi putem ajunge împreună, menţinând desigur ideea lecţiei, pe meleaguri nebănuite.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Împlinită mă simt profesional când foşti elevi aleg să urmeze această meserie spunându-mi că eu i-am inspirat. Şi îmi vin imediat atunci în minte profesorii care m-au inspirat pe mine. Tot atunci coştientizez încă o dată cât însemnăm noi, profesorii, în viaţa elevilor, în orientarea lor în carieră, că un cuvânt sau un gest pot marca drumul pe care va merge un copil prin viaţă. Împlinită mă simt şi la sfârşitul celor patru ore de curs zilnice, când, la plecare, elevii mă îmbrăţişează şi îmi mulţumesc pentru încă o zi minunată. Iar când unele persoane din afara sistemului mă întreabă cum de nu sunt obosită după ore, le răspund că asta se întâmplă pentru că toată energia pe care o consum în timpul lecţiilor se compensază cu energia pe care o primesc de la copii, astfel că la sfârşitul cursurilor niciodată nu sunt pe minus energie. Este modul meu de a atinge împlinirea în fiecare zi de şcoală.

Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?

Mi-ar plăcea să fie mai multă rigurozitate în şcoală, să existe reguli care să nu fie “ocolite” din niciun motiv, creându-se astfel precedente, încât regulile să fie încălcate de mult mai mulţi. Libertatea individuală, neînţeleasă corect, face să se creeze haos în şcoala românească. Consider că fiecare, elev, părinte, profesor, trebuie să îşi manifeste libertatea doar până la limita la care nu încalcă libertatea celorlalţi. Şi acest aspect poate fi corectat tot cu reguli ferme, care nu înseamnă interdicţii, ci lucruri de dorit pentru a repara măcar acum ceea ce democraţia de 34 de ani, înţeleasă greşit, a stricat.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Eu sunt de părere că un click şi afişarea informaţiei căutate nu sunt suficiente pentru a contura nici nivelul de cunoaştere al unei persoane, nici gradul său de cultură. Cred că este nevoie de mult mai multe atuuri pentru a defini personalitatea unui om şi că ţine şi de şcoală, dar şi de implicarea individuală în desăvârşirea personală. Şcoala trebuie să ofere, pe lângă informaţii, şi prietenie, empatie, dragoste, bucurie, autocunoaştere, disciplină. Iată numai câteva dintre florile pe care un elev le poate culege pe parcursul şcolarităţii şi care îi vor face drumul lin în viaţă. Să nu uităm nici de modelele pe care le pot reprezenta cadrele didactice în ochii elevilor, aşa cum a fost şi cazul meu vizavi de profesorii menţionaţi anterior.

Pe lângă activitatea didactică, mai sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea?

Academia Faptelor Bune este una dintre asociaţiile care mi-au oferit ocazii minunate de colaborare, atât în activităţi de ajutorare a celor aflaţi în situaţii mai delicate, cât şi în activităţi educaţionale sau recreative, prin destoinica preşedintă Raluca Niculescu. Eu însămi sunt preşedinta Asociaţiei de Părinţi ETALON a şcolii în care funcţionez şi al cărei elev este şi fiul meu, Matei. În această calitate caut, alături de ceilalţi membri ai asociaţiei, oportunităţi pentru implicarea cât mai activă în viaţa unităţii şcolare, iar prin alăturarea cu Fundaţia Comunitară Buzău am reuşit să derulăm la nivel de şcoală un proiect foarte valoros. Printr-un proiect personal am derulat activităţi educaţionale dedicate copiilor din cartierul în care locuiesc, “Biblioteca din parc”, ce a avut în vedere înfiinţarea unei minibiblioteci în cartier, la care să aibă acces mai ales copiii în timpul petrecut afară. Un alt proiect de suflet este revista locală “Glas râmnicean”, al cărei redactor şef-adjunct sunt de la înfiinţare, în urmă cu 8 ani, fiind şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Aici am în vedere, alături de colegi, ocazia de a lăsa moştenire comunităţii locale prin paginile revistei lunare informaţii despre evenimente şi oameni ai locului.

Ce vă determină să dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Când dăruieşti, primeşti înzecit, însutit, înmiit. Această expresie a fost verificată în timp şi mi se aplică şi mie. Timpul este important prin calitatea lui şi nu prin cantitatea sa. Putem compara o oră de stat degeaba cu o oră petrecută la şcoală sau în parc, cu prichindeii? De ce să nu facem timpul nostru cadou celor din jur? Pentru mine, timpul petrecut în preajma celor mici este întotdeauna timp câştigat.

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Modelul meu este, fără îndoială, învăţătoarea mea, Gina Nechifor, şi nu vorbesc doar din punct de vedere profesional. Cu ochii mei de copil de 7 ani îi vedeam bunătatea, apropierea de noi, elevii săi. Deşi au trecut aproape 40 de ani de atunci – eram prin clasa a III-a – încă văd în ochi caietul său cu planificarea materiei – desigur, atunci nu ştiam ce se afla în acel caiet – pe care îl împrumutase unei colege mai în vârstă şi care i l-a înapoiat deteriorat, fiindcă vărsase pe el cana de cafea. Am simţit suferinţa interioară a doamnei mele învăţătoare, care, însă, a încercat să nu arate ce simte cu adevărat. Mai ştiu cât scria de mână doamna învăţătoare pentru clasa noastră numeroasă, pentru că păstrez şi acum o fişă de evaluare din clasa I. Mai ştiu că ne lăsa uneori să-i împletim părul lung, mai ţin minte serbările şcolare şi multe, multe altele. Din toată preocuparea şi purtarea dumneaei în cei patru ani de şcoală am înţeles că era dedicată meseriei, că ne iubea nespus şi că, involuntar, pentru mine şi alţi colegi a fost omul care ne-a marcat existenţa. La fel este şi în ziua de azi doamna învăţătoare. Deşi mai are câţiva ani până la pensie, face meseria cu aceeaşi dăruire şi seriozitate. Pentru mine este un model şi în afara profesiei. Are privirea mereu plină de bunătate, sare în ajutor când simte că este nevoie, are permanent zâmbetul pe buze. Ştie să-mi fie prietenă şi parteneră în proiecte legate de şcoală în acelaşi timp şi mă fascinează cu întreaga sa fiinţă. Iubirea şi recunoştinţa pe care i le port am avut şi am grijă să i le dezvălui cu fiecare ocazie ivită.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

În timpul liber îmi place să scriu. Scriu poezie şi proză pentru copii şi pentru oameni mari. În timpul anului şcolar mă focusez pe clasă şi doar în vacanţe îmi acord timp mie şi scrisului. Scrierile pentru copii îşi primesc feedback-ul de la elevii mei, iar de multe ori aceste texte îşi au sursa de inspiraţie chiar acolo, în sala de clasă. Am câteva cărţi apărute şi altele în lucru. Tot în timpul liber îmi place să fiu cu prietenii, cu care împărtăşesc bune şi mai puţin bune. Sunt puţini, dar de nădejde.