Lore Negroiu

Cred că pentru a fi un dascăl bun, ai nevoie să te cobori la nivelul de înțelegere al copilului, să fii dispus să-i acorzi încredere, răbdare, înțelegere, să-l vezi așa cum e. E nevoie să recunoști că și copiii te pot învăța multe lucruri pe care nu le-ai afla altfel, decât privind din perspectiva lor. E nevoie să fim blânzi cu noi înșine, să ne acordăm timp pentru a fi prezenți unii în viața altora și poate vom avea relații mai bune, unii cu alții.

 Despre oamenii care, cu multă grijă și dăruire, îi ajută pe cei mici să facă primii pași pe drumul devenirii, un interviu cu doamna Loredana Negroiu, învățătoare la Școala Generală Nr. 13 din Brașov

de Clara Bujoreanu

1. Care au fost motivele ce v-au ghidat paşii spre această carieră?

Încă din copilărie mi-a plăcut “să predau” păpușelelor, jucăriilor, apoi surorii mele. Mereu încercam să explic cât mai simplificat pentru ca jucăriile și sora mea (cu doi ani mai mică) să înțeleagă lecțiile. Apoi am primit cadou o tăbliță neagră cu cretă și scriam lecțiile pe ea, apoi pe linoleumul din dormitor. Ștergeam cu buretele de baie și făceam curat înainte de a ajunge părinții acasă de la serviciu, însă joaca aceasta era zilnică și nu mă mai săturam de ea. Cariera didactică a fost, deci, un vis împlinit și consider că nu puteam alege o altă meserie.

2. Care sunt principalele dificultăţi de care vă loviţi în activitatea dumneavoastră didactică?

                 Principalele dificultăți de care mă lovesc în activitatea mea se referă la multitudinea de hârtii de completat, dar mai degrabă aș aminti de neîncrederea părinților în proprii copii. Am constatat că mulți părinți tineri au o obsesie a controlului și până nu se conving ei că fiul/ fiica a intrat în clasă, că a mâncat pachețelul, că a îmbrăcat corect hăinuța, că a notat corect temele, nu slăbesc profesorul. Sunt extrem de solicitanți, destul de neîncrezători și fac multe lucruri în locul copiilor lor, de teama de a nu greși. Aceste dificultăți se reduc pe măsură ce cadrul didactic le câștigă încrederea, dând dovadă de profesionalism și răbdare.

  1. Care sunt plusurile şi minusurile meseriei dumneavoastră?

                 Bucuria din ochii copiilor, momentele magice de “A-ha!” când se produce înțelegerea, micile “secrete”, faptul că știu că educația poate schimba destinul unui om sunt plusuri pe care le consider importante în meseria mea. Minusuri sunt destule, însă adesea ele sunt punctuale și de cele mai multe ori oglindesc lipsa de educație a celor care le provoacă. Îmi place să cred că sunt mult mai multe “plusuri” decât “minusuri” în educație. De aceea avem atât de multe cadre didactice minunate!

  1. Ce îi trebuie unei persoane pentru a fi un dascăl bun? Cum poate un profesor să-şi atragă elevii de partea sa?

                 Cred că pentru a fi un dascăl bun, ai nevoie să te cobori la nivelul de înțelegere al copilului, să fii dispus să-i acorzi încredere, răbdare, înțelegere, să-l vezi așa cum e. E nevoie să recunoști că și copiii te pot învăța multe lucruri pe care nu le-ai afla altfel, decât privind din perspectiva lor. E nevoie să fim blânzi cu noi înșine, să ne acordăm timp pentru a fi prezenți unii în viața altora și poate vom avea relații mai bune, unii cu alții. Eu cred că un dascăl bun are încredere că elevii progresează și îi încurajează mereu. Un dascăl bun vede în copil omul care va deveni pentru că vede lumina pe care fiecare dintre noi o poartă. Cu multă răbdare, cu tact și diplomație, cu încurajări și zâmbete, un profesor își poate atrage elevii de partea lui. Fermitatea și politețea sunt aliați și ei, desigur. O glumiță presărată ici, colo sau o mângâiere fac minuni.

  1. Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?

                 Da, am avut nereușite. Sunt acei copii “speciali” ai căror părinți înțeleg abia mult mai târziu că nu omul de la catedră are o lipsă de înțelegere față de situație sau față de copil. De cele mai multe ori acești părinți sunt ei înșiși oameni care nu au excelat la învățătură, care gestionează greu dificultățile prin care trec și în locul solicitării sprijinului, aduc acuze.

Îmi place să cred că mai devreme sau mai târziu, timpul le rezolvă pe toate și că adevărul iese ca untdelemnul la suprafață mereu.

Am încercat să depășesc aceste situații fără a o lua personal și am preferat să trec cu vederea decât să isc un conflict. Nu știu dacă sunt neapărat “nereușite”, pentru că din această experiență am învățat cu toții, așadar am ieșit câștigați cu toții.

 6. Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?

                 Într-o lume în care informația e la un click distanță, rolul școlii este acela de a discerne dacă acele click-uri duc la informații reale sau nu. Rolul educației rămâne în continuare de a îmblânzi, de a forma cetățeni instruiți și evoluați. Nu putem încredința educația mass- mediei, nici rețelelor de socializare, nu putem să ne încredințăm educația copiilor noștri unor neprofesioniști și nu cred că sunt mulți părinți care să nu fie de acord cu mine.

 7. Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?

Dacă aș putea, aș schimba numărul de elevi de la clase. Un cadru didactic ar putea avea în mod ideal 12- 15 elevi la clasă și în felul acesta rezultatele ar fi mult mai bune, problemele de comportament ar putea fi mult mai ușor de gestionat, comunicarea cu părinții ar fi mult mai eficientă, iar urmărirea progresului elevilor ar fi mult mai ușor de realizat.

În școala la care lucrez sunt clase cu 30- 32 elevi în mod frecvent. Doar anul acesta s-a aprobat a IV-a clasă pregătitoare și colectivele de școlărei au între 18 și 26 de elevi. E tare dificil să pui mâna pe 30 de mânuțe nesigure zilnic pentru a scrie “cu mâna lor” elemente grafice sau litere, cuvinte. Clasa I este incredibil de dificilă în clasele cu colective supra-aglomerate. Acesta este lucrul pe care l-aș schimba: să acord elevilor mai multe șanse, alocând un profesor fiecărei clase de 12- 15 copilași. S-ar rezolva mai multe probleme: învățarea ar fi autentică, profesorii nu ar mai ajunge în situații de burnout, elevii ar fi mai bine supravegheați, nu ar mai fi atât de multe comunicări defectuoase cu părinții…

8. Ce vă place să faceţi în timpul liber?

                 În timpul liber îmi place mult să citesc, să mă ocup de grădina de flori, să călătoresc, să dorm și de curând (de aproape un an) am descoperit bucuria vorbitului în public. Sunt cluburi de vorbit în public în aproape toate orașele mari, însă pe cel din Brașov l-am descoperit cu greu. Ne întâlnim în fiecare miercuri seara și îmi place să fac ceva și pentru mine, nu doar pentru serviciu. Vorbitul în public mă ajută mult și la serviciu, desigur, însă simt că mă dezvolt personal, nu ca la un curs profesional. Am luat câteva cursuri de caligrafie Copperplate, însă pandemia le-a oprit desfășurarea. În același timp începusem și cursurile de vorbit în public la Transilvania Toastmasters Brașov, iar acestea s-au transferat în online atunci când situația epidemiologică a obligat grupurile să înceteze întâlnirile fizice. Am încercat varianta ședințelor hibrid înainte de implementarea lor în școli, deci a fost un bun antrenament și în acest sens.

9. Ce nu vă place să faceți deloc?

                 Nu îmi place să completez rapoarte, foi de diverse statistici, birocrația activității reale transpusă pe hârtie. Mi se pare inutilă și extrem de cronofagă. Înțeleg rostul ei, însă mie-mi place să predau, nu să le completez.

10. Principala dumneavoastră trăsătură de caracter este…

                 Îmi place să cred despre mine că sunt realistă. Încerc să văd situația cât mai apropiată de modul în care este, să mă pun în papucii celui din fața mea, să-i înțeleg stările emoționale și să încerc să comunicăm cât mai bine. De multe ori îmi reușește, însă privind din punctul meu de vedere, se întâmplă uneori să înțeleg greșit.

 11. Trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi…

                 Nu știu să înot, nici să merg pe bicicletă, nu îmi place să dansez, însă nu am făcut un secret din aceste lucruri. Mi-am propus să învăț să înot și să merg pe bicicletă, dar încă nu am reușit. Sper ca în curând să creez acele condiții favorabile îndeplinirii acestor două dorințe puse la începutul lui 2021. Dacă nu… las loc pentru anii următori.

12. Aveţi o deviză după care vă ghidaţi în viaţă?

                 “Un copil care citește va fi un adult care gândește” este deviza pe care profesoara mea de biologie din clasele V- VIII o repeta adesea. Mai târziu i-am priceput tâlcul și uneori o folosesc așa, ca pe o mantră pentru că acum cred cu tărie că și prin lecturi ne putem educa gândirea. Îmi îndemn elevii să citească, îmi invit copilul să citească și eu însămi încerc să citesc cel puțin o sută de cărți anual. Am reușit să-mi ating acest obiectiv în ultimii doi ani mai ales datorită pandemiei, însă sper să reușesc să mențin acest număr rotund și pe viitor.