”Fie-vă dragi copiii, purtați-vă blând cu ei, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil”, spunea Ion Creangă și acest îndemn mi se pare cel mai reprezentativ pentru orice cadru didactic, cu atât mai mult pentru noi, educatoarele.
Stăm de vorbă cu Laura Zbârcea, profesor pentru învățământ preșcolar la Grădinița cu program prelungit ”Toldi”, structura ”Grădinița cu program prelungit ”Ursuleț” din Salonta, județul Bihor.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Îmi place să cred despre mine că am una dintre cele mai mari calități de care are nevoie un profesor, și anume: răbdarea. Înainte de a fi profesor, sunt mamă a trei copii: unul de 15 ani, respectiv 9 ani și 6 ani. Datorită lor îmi exersez răbdarea zi de zi acasă, iar acest lucru mă ajută enorm în meseria mea. Copiii mei mă ajută de asemenea să-mi găsesc echilibrul între viața profesională și viața de familie, pe care , de multe ori tind să o neglijez din prea multă pasiune pentru meseria mea.
Sunt o persoană care iubește mult ceea ce face, îmi place să învăț și să lucrez la dezvoltarea mea profesională astfel încât să pot aplica la grupa mea de copii metode noi, atractive, să valorific potențialul copiilor la maxim, să le dezvolt curiozitatea și dorința de cunoaștere.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Consider că profesia de educatoare- profesor în învățământul preșcolar m-a ales pe mine. Când am început Facultatea de Științe Socio-Umane, specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar, eram ferm convinsă că eu voi deveni învățătoare, însă după ce am absolvit facultatea și trebuia să merg la examenul de titularizare, am fost nevoită să optez pentru a da examenul la specializarea educatoare deoarece nu erau posturi de învățătoare în acel an. Șansa a fost de partea mea și, în urma examenului, am fost repartizată pe un post titular incă din primul meu an ca și educatoare. Odată ajunsă educatoare, m-am îndrăgostit iremediabil de prichindei ceea ce m-a determinat să rămân printre preșcolari, chiar daca familia insistă și în ziua de azi să mă transfer la ciclul primar pentru că mi-ar fi mai ușor.
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?
În primul meu an ca educatoare, am fost repartizată într-un sat aflat la aproximativ 20 km de Salonta, orașul unde locuiesc. Astfel, în acel an am făcut naveta zilnic cu ce puteam pentru că nu exista autobuz sau tren pe acea rută. Am avut noroc cu unele colege care lucrau la școala din sat și de cele mai multe ori, mergeam cu el. Dar, îmi aduc aminte cu bucurie că odată am avut ocazia să merg cu căruța unui localnic.
Naveta a fost însă cel mai mic obstacol de care m-am lovit la începutul carierei. Odată ajunsă la grădiniță, mi-am dat seama cât de puțin e ceea ce se face la facultate pe lângă realitatea birocratică de care e nevoie la o grupă de grădiniță. Nu știam nici măcar cum se completează o condică, registre de prezență, rapoarte de tot felul, evaluările periodice. Era ceva copleșitor pentru mine! Nici părinții copiilor nu m-au primit prea bine pentru că luasem locul educatoarei din sat, așa că erau sceptici că o tânără absolventă s-ar putea descurca cu copiii lor. Prima ședință cu părinții a fost cu emoții mai mari decât la examenul de licență. La început am fost puțin confuză dacă merită să continui ca educatoare, dar o doamnă educatoare din orașul meu care acum se bucură de pensie alături de nepoți, m-a ajutat cu sfaturi și încurajări și, datorită încrederii ei în mine, am avut curajul și înțelepciunea să continui.
Toate acestea la un loc m-au ambiționat și am reușit să-mi demonstrez că pot să-mi depășesc limitele și să reușesc să aplic ceea ce învățasem la facultate. Până la sfârșitul primului an ca educatoare, copiii alături de părinți și bunici, au ajuns cu toții să mă îndrăgească și să mă respecte, ba chiar, la serbarea de sfârșit de an ne-am despărțit în lacrimi.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
În vara imediat următoare primului meu an ca educatoare m-am înscris într-un program pentru grădinițe de vară care să lucreze cu copii romi, realizat prin intermediul organizației Salvați copiii România. Am considerat că îmi va fi benefic întrucât reușisem să mă transfer în orașul meu, dar la grupa de romi (grupă care in prezent nu mai există).
Această grupă avea sala într-un vestiar vechi de la sala de sport a unei școli dezafectate. A fost un șoc pentru mine să văd că sala mea de grupă avea doar 2×3 m, aveam un singur geam mic de toaletă și ușa. A fost o adevărată provocare pentru mine să amenajez acel spațiu ca o sală de grupă normală, cu centre de activități specifice grădiniței, dar nu imposibil. Cu ajutorul jucăriilor și rechizitelor primite din partea organizației, am reușit să transform locul într-o sală de grupă unde copiii să vină cu drag, să își dorească să învețe și să se simtă apreciați. Următorul pas în acea vară pentru mine a fost să urmez cursuri de limba romani. A fost necesar pentru că fiind copii foarte mici (3-6 ani), aceștia vorbeau doar limba lor, iar ca să putem desfășura activități era nevoie să vorbim aceeași limbă. Copiilor nu le-a venit să creadă la început că ”doamna vorbește țigănește”, dar astfel au fost motivați să învețe și ei limba mea și am putut aplica programa activităților de grădiniță.
În acele câteva luni cât am fost educatoarea grupei de romi, am simțit cu adevărat că ceea ce fac este valoros, mi-au oferit o împlinire sufletească prin faptul că eram utilă în acel loc, că era nevoie de mine, de educație.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce așteaptă ei de la profesorii lor?
Cred că cea mai mare nevoie a elevilor este ”să fie văzuți” de către profesori. Elevii așteaptă empatie din partea profesorilor, fie că vorbim de un copil de grădiniță sau chiar de un licean. Elevii au nevoie să fie înțeleși și acceptați în școală așa cum sunt, fără să fie judecați, etichetați. Doar așa, ei vor învăța că școala le poate oferi aripi, încredere în sine și speranța că pot reuși în viață.
Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?
Cu atât de multă informație care este peste tot în jurul nostru, cu atât mai important și necesar este rolul școlii. Școala are datoria să-i învețe pe elevi cum să filtreze informațiile potrivite și, mai ales cum să folosească informațiile primite, cum să le aplice în viața de zi cu zi, nu doar la școală.
Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
În primul rând , aș atrage fonduri pentru dotarea instituțiilor de învățământ, de la grădinițe până la liceu, cu tot ceea ce nevoie pentru o bună desfășurare a procesului educativ. Astfel încât, atât cadrele didactice, cât și elevii să vină cu drag și dorință de învățare la școală. Uniforma școlară ar trebui trebui să devină obligatorie, mai ales pentru a evita situațiile de bullying, dar și pentru a ajuta la disciplina și respectarea regulilor în unitățile de învățământ.
În al doilea rând, aș implementa program prelungit pentru toți elevii, timp în care să aibă parte și de o masă caldă și să își rezolve teme, air după ce ar termina programul de școală, ar avea timp pentru activități extrașcolare și să fie împreună cu familia.
Nu în ultimul rând, aș elimina măcar o parte din tot amalgamul de hârtii pe care noi, cadrele didactice îl avem de făcut. Munca noastră la grupă, la catedră să fie centrată pe elev, nu doar să adunăm dosare pline hârtii, multe din ele, inutile.
Ar fi multe de schimbat în învățământ, dar am încredere că, în timp, tot noi, profesorii vom fi cei care vom reuși să aducem schimbările bune în sistemul nostru de învățământ.
Ce vă place să faceți în timpul liber?
Chiar și atumci când nu sunt la grădiniță și am timp liber, imi place să mă documentez, să mă informez și să urmăresc webinarii pe tema educației, să găsesc idei și inspirație pentru a le aplica la grupă, să lucrez la proiecte de parteneriat. Particip cu drag și entuziasm la proiecte eTwinning deaorece ne adunăm profesori din diferite țări europene și învățăm mult unii de la alții.
Dar, când am totuși timp liber îl petrec alături de familia mea: vizionăm filme, jucăm diferite jocuri, citim poveși, facem plimbări și, cel mai mult ne place să călătorim, să ne cunoaștem țara și, nu numai. Pe lângă acestea, ador să fac torturi și prăjituri. Cât timp am stat acasă în concediul de îngrijire al copiilor, mi-am descoperit pasiunea pentru dulciuri, iar acum coc cu drag pentru cei dragi.
Ce nu vă place să faceți deloc?
Nu-mi place deloc să fac același lucru de mai multe ori. Adică, dacă la grădiniță învățăm despre fructe de toamnă, temă pe care o avem în fiecare an, cu siguranță nu voi realiza aceleași activități sau prin aceleași metode, chiar dacă am grupa mică doi ani la rând. Există atâtea idei și inspirație, mai ales în ziua de azi, încât avem din ce alege și putem veni cu ceva nou în fața copiilor, ca să facem activitățile cât mai atractive și interesante. Bineînțeles că știu ”Repetiția este mama învățăturii”, dar consider că un lucru se poate repeta prin modalități diferite.
Care este deviza după care vă ghidați în viață?
Deviza după care mă ghidez în viață este ”Să faci cu dragoste ceea ce faci, să pui suflet în orice activitate!”. Consider că lucrurile merg mai bine și se realizează mai ușor atunci când îți place ceea ce faci. Cred că fiecare om ar trebui să își facă meseria cu drag, oricare ar fi aceasta. Eu, de exemplu, nici nu simt că muncesc, atât de mult îmi place ceea ce fac, încât a devenit o pasiune.