Lascăr Marilena

Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilîriei?

Poate că unora dintre noi ne este predestinat un anumit parcurs profesional. De aceea, unele dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei sunt cele legate de școala de țară, un sat din apropierea Bucureștiului, unde mama era învățătoare și mă lua cu ea încă de la vârsta de doi ani. Practic am copilărit în școală. Am crescut cu amintirea mirosului de var proaspăt și de petrosin cu care erau date dușumelele înaintea începerii școlii, a orelor antrenante ținute de mama, a zumzetului din pauze, a serbărilor la care participam și eu, alături de elevii ei. La patru ani am avut un rol într-o piesă de teatru organizată de ea la final de clasa I, pe scena Căminului cultural din Moara Vlăsiei. Când mai târziu am devenit învățătoare, am pregătit aceeași piesă cu elevii mei de clasa a II-a, reprezentată pe scena cinematografului Favorit din cartierul Drumul Taberei. Admirația pentru mama a fost cu atât mai mare cu cât am folosit scenariul basmului „Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici” scris chiar de ea. Eu nu am putut schimba nimic: era perfect! Visul meu din copilărie a fost să am o școală minunată ca aceea unde era mama învățătoare. Deocamdată nu s-a împlinit.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?

Cu siguranță. Alegerea profesiei se datorează părinților mei. Mama a fost o învățătoare dedicată și foarte creativă, un om respectat în comunitate, așa că am crescut cu dragostea pentru această profesie. De aceea am urmat Liceul Pedagogic din București și am devenit învățătoare. Pentru că mereu mi-au plăcut poveștile (la școală excelam la istorie și literatură), îmi era greu să aleg la ce facultate să merg. La opțiunea pentru Facultatea de Litere a contribuit tatăl meu, care mi-a dat un răspuns memorabil, și asta înaintea lui Decembrie 1989: „Mergi la Litere, pentru că literatura nu ți-o va putea schimba nimeni, însă istoria va depinde mereu de regimul politic.” A fost un sfat înțelept, pentru că eram studentă în anul I când Revoluția a impus schimbări în structura materiei pe ani universitari, dar nu au fost scoși autori, și nici nu s-a schimbat complet abordarea, cum s-a întamplat la Istorie.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Grei, dar frumoși. Am avut mereu clase dificile, tocmai ca să mă „adaptez”: clasa de a XII-a cu 44 de elevi în primul meu an la Colegiul Național „I.L. Caragiale”. Aveam doar 25 de ani, iar imaginea celor 44 de elevi de 18-19 ani ridicându-se din bancă să mă salute la prima lecție a fost una terifiantă. Mi se păreau niște uriași. S-a dovedit că elevii erau buni, dar am putut să zâmbesc la clasa lor abia după un trimestru. În același timp, energia începutului s-a concretizat în multe proiecte și activități, chiar dacă unele păreau doar timide începuturi (cenaclu literar, revista, spectacol de teatru, excursii tematice în Europa). Iar la 29 de ani luam gradul I, începeam colaborarea la Serviciul Național de Evaluare și Examinare și semnam primul volum cu teste de evaluare alături de colegii mei. Mă preocupa cum să realizez o evaluare obiectivă la clasă, ce metode moderne pot să aplic ca să câștig interesul elevilor.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Sunt multe. Voi aminti doar de faptul că predau la liceul pe care l-am absolvit, unde sunt profesor de limba și literatura română, dar și profesor metodist la clasele de profil pedagogic. Este o bucurie aparte să poți transmite mai departe ceea ce ai primit ca formație inițială chiar în liceul absolvit. Evit însă comparațiile cu trecutul (era o altă lume) și încerc să fiu cât mai puternic conectată cu actualitatea. Însoțesc elevii la practica pedagogică și modelez, alături de colegii mei, pe viitorii educatori și învățători. Este o mare responsabilitate.

Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?

Sunt câteva aspecte. În primul rând, ar trebui renunțat la organizarea pe module, cel puțin în felul în care s-a realizat în anul acesta școlar. Prea multe vacanțe au dat o lipsă de coerență procesului de învățământ, iar faptul că s-au eliminat tezele, ca evaluări sumative după două-trei capitole (module), a făcut să diminueze motivația elevilor pentru pregătirea la disciplinele de examen. În sine, organizarea materiei pe module este benefică, dar nu și a structurii anului școlar, fără o explicare a mizelor  acestei politici educaționale.

În al doilea rând, ar trebui întărită aplicabilitatea, aspectele practice, legătura cu viața a disciplinelor teoretice, clarificarea acelui „pentru ce am nevoie să învăț asta?”.

Nu în ultimul rând, văd necesară centrarea reală a programului de studiu pe interesele elevilor, prin trei materii opționale care să nu fie impuse la nivel de clasă, ci să fie la alegerea elevilor, potrivit propriilor aptitudini pe care doresc să le dezvolte, fără a se ține cont de anul de studiu. Noi, la literatură, nu avem niciun curs de scriere creativă, de pildă, la care să poată merge elevii de liceu, indiferent de clasă, și nici un curs de teatru transversal care să reunească elevi de la orice profil și orice nivel. Unii pot fi avansați la engleză, alții la matematică. Este modelul american mai receptiv la nevoile elevilor din acest punct de vedere.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Sunt convinsă că rolul profesorului este providențial și că accesul facil la informație nu va înlocui niciodată efectul formativ al școlii. Școala organizează și selectează cunoștințe, formează competențe, dă rigoare, oferă modele, impune norme și valori, formează gândirea (critică), capacitatea de (auto)evaluare, dezvoltă creativitatea și abilitățile sociale, interpersonale, pune bazele culturii generale, fixează repere, acele puncte cardinale pentru devenirea ulterioară a fiecăruia. Cât despre profesori… ei sunt cei care schimbă destine, trasează cariere, marchează cumva existența foștilor elevi.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Cred că tenacitatea. Îmi place să duc la bun sfârșit lucrurile începute, deși de multe ori nu e ușor.

Dar una sau mai multe trăsături de caracter pe care ați dori să le îmbunătățiți?

Faptul că uneori nu pot finaliza tot ce îmi propun. Sunt tot mai multe provocări pentru noi, profesorii, iar „timpul nu prea mai are răbdare”. Am nevoie de o mai bună gestionare  timpului. Cred că mi-ar fi util un curs de acest fel.

Ce vă determină să dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Sunt satisfacții sufletești. Bucuria că am petrecut acel timp împreună cu acești oameni în formare, strălucirea din ochii copiilor, entuziasmul, curiozitatea, dar și conștiința lucrului bine făcut, starea de 100% de prezență și atenție, implicarea într-o activitate bivalentă: nu primești cât oferi, uneori primești mai mult decât ai sperat. Este cazul activităților extrașcolare, concursuri, excursii, voluntariat. Nu doar de la mine vine inițiativa de a participa la asemenea activități, de multe ori ei își doresc, iar eu îmi asum rolul de a-i susține și încuraja, indiferent de impedimente. Un exemplu este participarea cu elevii din echipa Storywood la Boovie 2023. Chiar dacă nu am obținut un premiu, am reușit să ne calificăm la Gale și să trăim intens acest fenomen unic de entuziasm, creativitate, talent, care formează oameni pasionați de lectură și film. Cu toții suntem câștigători după asemenea experiențe.

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Cred că pe tatăl meu. Am admirat dragostea lui pentru lectură, cunoaștere, cultură, dar și bucuria de a o împărtăși celorlalți, în primul rând copilului său. Mi-l amintesc mereu citind, activitatea lui preferată cum venea acasă de la serviciu. Și-a dorit o carieră în domeniul cinematografiei, începuse în paralel să studieze la ASE și la Academia de Teatru și Film, dar în anii comunismului a fost obligat să renunțe la una dintre ele. A sacrificat arta, dar nu s-a despărțit niciodată de ea.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Să citesc, să scriu, să ies în natură, să călătoresc, să petrec timp cu familia și prietenii, să-mi îngrijesc grădina.

Ce nu vă place să faceți deloc?

Să pierd timpul cu activități care nu-mi aduc împlinire sufletească.

Care este deviza după care vă ghidați în viață?

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda) De aceea încerc să aplic acest celebru final de roman în relațiile cu ceilalți și în tot ceea ce fac. Dacă nu îmi place ceea ce fac, mă plictisesc și nu dau randament. În schimb, când pun iubire, fiecare clipă, lecție, aspect din viață devin frumoase, provocatoare și mă motivează să continui, indiferent de dificultăți.