Irina Căpățînă

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.

Sunt o mamă „nunucă” pentru doi copii care au în setările din naștere opțiunea „provocare maximă”. O mamă „nunucă” este o mamă care, de cele mai multe ori, spune „nu”la negocierile orei de culcare, la anumite alegeri vestimentare într-o zi ploioasă de toamnă sau la mâncarea absurdă care se prepară în 3 minute la un drive-in. E tare grea viața cu o mamă „nunucă”, dar și pentru o mamă „nunucă” 😊! Pentru cuvânt, meritele i se cuvin fiicei mele, pe vremea când avea vreo patru ani….

Sunt o soție pisăloagă, dar asta doar pentru că vreau să mă asigur că mesajele ajung la destinatar, indiferent de bruiajele de pe canalul de comunicare. Deci, în esență, intențiile sunt absolut onorabile😊.

Sunt o fiică destul de cârcotașă și … neascultătoare, dar, până la urmă, nu așa ar trebui să fie copiii mamelor „nunuce”? 😊

Dar, una peste alta, sunt o persoană care, uneori, mă cam obosește, pentru că vorbește mult, are tot felul de idei trăsnite, uită unde își lasă cheile de la mașină, uită unde își lasă mașina. Dar căreia îi place mult de tot să meargă la școală. Și tot merge la școală de vreo 38 de ani, pentru că, la 6 ani, deja eram echipată cu uniformă și bentiță și înfruntam urgia paginilor cu liniuțe și bețișoare care mai de care mai strâmbe și mai obraznice.

Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Zăpada! Diminețile în care plecam la școală, pe întuneric, prin nămeți și nu se întîmpla nimic rău. Ba era atât de frumos, încât o luam de la capăt în dimineața următoare!

Ghiozdanul roșu cu Albă-ca-Zăpada din clasa I pe care mi l-a „modificat structural” colegul de bancă, un puști năzdrăvan (azi domn respectabil😊), care nu se simțea, probabil, confortabil în apropierea prezențelor acestora feerico-animate sau care, pur și simplu, era într-o misiune de impunere a autorității la început de școală primară😊.

Scrisul lecțiilor cu creta pe mobila din bucătărie, ca o garanție a fixării cunoștințelor care urmau să fie verificate la școală prin teste sau ascultări. Și nesuferita curățenie pe care trebuia să o fac pentru ca această etalare intelectuală să rămână măcar o vreme doar secretul meu și al bucătăriei.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

După ultimul răspuns, cred că o cam.. căutam cu creta, ca să zic așa😊.

Nu știu ce aș fi putut să „mă fac” la vremea când am terminat liceul, nu existau atât de multe opțiuni, ceea ce, până la urmă, putea fi chiar salvator. Mi se pare tare nedreaptă presiunea socială pe care o trăiești la 18 ani – aceea de a lua o decizie în legătură cu viitorul tău profesional. Din păcate, și acum, ca și atunci, varianta lui „mi-ar trebui un an sau doi să mă decid” e privită strâmb. E așa o grabă periculoasă  a acestui „ce te faci când o să fii mare”. Și mi se pare ignorată chiar esența întrebării: „te faci”, adică devii, te pregătești, experimentezi, cântârești, alegi, renunți. Nu „ești” brusc! Eu cred că am parcurs etapele acestea în bucătărie, cu creta care ameninșa să mă deconspire😊.  Revenind la întrebare, am ajuns profesor, pentru că, așa cum mi-a spus o elevă odată „nu ați fi putut să fiți altceva decât profesoară, vă zic eu”. Și mă gândesc că ei știu cel mai bine, până la urmă…

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Au fost anii lui „nu e ca în filme”! Și nici măcar ca în cursurile de la facultate. Primii ani au fost grei – și cred că așa sunt pentru orice debutant, că încă nu se poate numi nimeni „profesor” după 2-3 ani – pentru că distanța dintre ce învățasem în patru ani de studii universitare, la capitolul didactică și metodică și realitatea pe care trebuia să o gestionez în clasă era enormă. Veneam din facultate cu toți criticii literari după mine, cu interpretări și analize, cu povești care mai de care despre epoci literare, dar atât de puțin din toate acestea erau cu adevărat pentru elevii mei. Iar când vorbești despre elevi, în facultate, e foarte impersonal – sunt ei, elevii care trebuie să parcurgă o programă, să susțină evaluări, pentru care trebuie să-ți adaptezi strategiile de predare. Dar când deja sunt „ai tăi”, când sunt în fața ta zi de zi, devine apăsător. Tu, care până mai ieri, erai studentul cuiva, ai dobândit, brusc, după două luni de vacanță, elevii tăi. Asta te cam sperie la 22 de ani. Îmi amintesc cum la inspecția pentru definitivat, am avut o lecție despre Barbu, la clasa a XI-a atunci. Am scris de vreo patru ori planul de lecție. De fiecare dată mai eliminam câte ceva din ce îmi era mie drag în legătură cu „Riga Crypto și lapona Enigel”. Rupeam cu mare durere, dar îmi dădeam seama că tot ce aș fi vrut eu să fac/ spun atunci nu le era lor de niciun ajutor.

Deci anii de debut au fost anii în care am învățat să selectez, să diferențiez, să esențializez, să renunț. Pentru asta nu te pregătește nimeni. Ești pe cont propriu și trebuie să o faci rapid, copiii nu pot să aștepte să te împaci tu cu gândul „desprinderii”. Și de acolo începi să te construiești.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Fără provocări, orice carieră se plafonează. Dacă nu e mereu ceva care să te nemulțumească – în sensul lui „aici ar trebui să fac altfel”, te pasc lâncezeala și suficiența. Am avut, în toți anii de când sunt profesor, privilegiul de a lucra cu copii buni și foarte buni și acesta este, în sine, o provocare, așa cum este și lucrul cu cei pe care trebuie să-i „crești” ca nivel al achizițiilor. Cu fiecare lecție e nevoie de reinventare, de reconfigurare. Și realitatea în care se întâmplă fiecare an școlar e alta, ceea ce tot o provocare e. Nu am predat niciodată literatura pentru „turnul de fildeș”, ci pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Să poți să legi realitatea de autorii canonizați prin programă este, pentru mine, provocarea de zi cu zi. Acum, provocarea, de pildă, se numește asaltul inteligenței artificiale. Iar datoria e să nu înfierez, ci să explic, argumentat, că e un instrument care ne poate fi util până la un anumit punct, chiar foarte util. Dar că dincolo de acel punct, suntem noi cei care trebuie să avem ultimul cuvânt.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Întâlnirile la ani (unii mulți) după absolvire, întâlnirile planificate în vacanțe și întâlnirile-surpriză, când se deschide ușa unei clase și apar, înghesuindu-se 5-6-7 „copii”- studenți.

Lucrările care se scriu, la un seminar/curs despre profa de română din liceu, când s-ar fi putut scrie, foarte bine, despre multe alte persoane din viața „copiilor”-studenți.

Conversațiile telefonice sau mesajele lungi despre decizii care trebuie luate și discutate și cu profa de română.

Momentele în care nu apuci să termini de formulat întrebarea că și apare răspunsul de negăsit în altă parte decât în mintea celor care te-au ascultat la lecție.

Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?

Hârtiile, dosarele, rapoartele, comisiile, creditele profesionale transferabile, comoditatea și blazarea unor profesori, profesorii care nu-și iubesc materia/ profesorii care predau doar pentru examene, formatul unor examene, evaluările formale,  săptămânile-curcubeu/ altfel/ altfel-curcubeu, programele sufocante.

Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?

Nu, acel „mai” nu-și are locul în întrebare! E semnul unei tânguiri de care nu avem nevoie, nici ca profesori, nici ca părinți și, mai ales, nici ca elevi. Azi, școala are cel mai minunat rol pe care l-a avut  vreodată. Trăim într-o vreme în care școala, făcută bine și cu dragoste, poate fi strălucirea din viața copiilor. E nemaipomenit că informația e la un click distanță. E nemaipomenit că putem să-îi punem lui ChatGPT toate întrebările. Pentru că, în cele din urmă, cu toții eram conștienți că vom ajunge aici. Ce se așteaptă de la școală e să îi învețe pe copii să știe să navigheze și să caute prin infinitul de informații, să selecteze, să evalueze, să pună filtre, să reconstituie, să se întrebe. Spiritul de căutator nu a fost un dat pentru generațiile de dinainte, altminteri am fi fost cu toții exploratori. Dar aceste generații de azi îl au preinstalat, unii știu, altora trebuie să li se arate. Aici începe rolul școlii: să facem spiritul de explorator să trăiască sănătos în fiecare dintre copiii cu care lucrăm.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Încăpățânarea😊) – desigur, jocul de cuvinte este doar o coincidență. Sau poate nu😊. Și în registrul pozitiv, și în cel negativ. Nu mă tem să mi le asum pe ambele.

Dar una sau mai multe trăsături de caracter pe care ați dori să le îmbunătățiti?

Răbdarea. Dau sfaturi bune despre cum să fii răbdător, dar mie nu-mi prea iese exercițiul răbdării😊.

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Nu am avut și nici nu am modele, deoarece prețuiesc prea mult individualitatea, originalitatea. Am cunoscut oameni pe care i-am apreciat, i-am admirat, de la care am învățat. Dar și oameni care mi-au displăcut teribil, am învățat și de la ei, firește. Modelul  e generator de frustrări. Cred că trebuie să fiu eu însămi din toate întâlinirile pe care le am și din toate experiențele prin care trec.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Să citesc – în ultimii ani, nonficțiune, să văd filme și seriale, să urmăresc meciuri de tenis, să mai citesc puțin și, de multe ori, să stau. E și statul acesta o provocare. Nu poți să te reîncarci stând oricum. Și statul se învață.

Ce nu vă place să faceți deloc?

Cam tot ce ține de obligațiile casnice, pentru că mă îndepărtează de tot ce îmi place să fac😊 Și să mă trezesc foarte devreme. Dar nu pot să evit niciuna din aceste „neplăceri”, așa că încerc să-mi spun că, după oricare din ele, urmează ceva foarte fain…

Care este deviza după care vă ghidați în viață?

Adaptează-te când e necesar!

Fii selectiv! Cu timpul, cu cei din jur, cu energia.