În relația noastră cu adolescenții, cu ce începem?

Până acum am făcut postări cu mărturii sau de încurajare. Astăzi însă, îmi exprim o durere, o îngrijorare.

Ce așteptări avem de la copiii noștri, dacă noi adulții, uneori, ca vecini, nici nu ne salutăm? Ce așteptări avem în consilierea parentală, dacă noi adulții ne certăm pe un loc de parcare, iar la școală, fie în ședințe, fie grupuri wats-up, scoatem doar ” colții”, fără să ne gândim mult ca să găsim soluții?

Coucherii, trainerii, psihologii sau oricum ne-om numi, ar trebui să punem accent pe clădirea caracterelor, și nu eliminarea disconfortului.

Vrem să-i facem pe copiii noștri să iubească școala ori să ne asculte!

Cerem ca experții să ne ajute…….

…….dar cum ar fi posibil, în condițiile în care orele le realizăm amenințând elevii ori pe ton țipat?

……cum ar fi posibil să îi învățăm reziliența, când noi, părinții, sărim la harță imediat?