A ajuta este un privilegiu, iar acest privilegiu îl avem toți, de la mic la mare. Trebuie doar să vedem nevoia de ajutor și să întindem o mână. Dacă e însoțită de un zâmbet, e și mai bine.
Stăm de vorbă cu Iasemin Agi-Murat de la Școala Gimnazială “Spiru Haret” din Medgidia, jud. Constanța.
de Ovidiu Bădescu
1) Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți-ne despre dumneavoastră.
Sunt, în primul rând, mamă a doi copii, a unui băiat de aproape 15 ani, Emir, care are mereu un zâmbet larg pe față și e tot timpul pus pe glume, și a unei fetițe speciale de 12 ani, Amira, care e foarte serioasă și foarte bine organizată. Apoi soție de aproape 16 ani, sunt norocoasă să am un soț care îmi oferă tot sprijinul și suportul de care am întotdeauna nevoie.
Abia apoi sunt învățător, profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială Spiru Haret Medgidia, o școală cu foarte multe provocări, școala cu cel mai mare grad de defavorizare din Municipiul Medgidia. Spun “abia apoi” deși noi, toate cadrele didactice, ducem mai tot timpul școala acasă, ba chiar implicăm toată familia în activitățile clasei, uneori și prietenii. Îmi amintesc serbările pe care le pregăteam la grădiniță, pentru că eu am fost educatoare timp de 15 ani, cum înainte de Crăciun toată familia și toți prietenii se adunau ca la o șezătoare și confecționau sorcove. Din 2017, de când am plecat la școală, pe un post de învățător, am dus acasă multe nevoi ale copiilor, chiar și nevoi de bază, cum ar fi hrană sau articole vestimentare. Din nou am avut noroc de mult sprijin din partea familiei și prietenilor. E o vorbă în care eu cred foarte mult, It takes a village to raise a child.
2. Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Eu sunt născută și crescută în Medgidia, cu bunicii materni și paterni tot în Medgidia. Ca elevă, sufeream mereu la fiecare început de an școlar atunci când trebuia să facem renumita compunere despre cum ne-am petrecut vacanța mare și îmi auzeam colegii povestind despre vacanțele de la țară. Îmi amintesc că eu povesteam mereu despre vacanțele la munte cu familia. Marea fiind foarte aprope de noi, mi se părea ceva obișnuit. Bucuria mare era iarna, când nămeții erau aproape cât casa și pe stradă erau doar sănii. Stăteam afară ore întregi, făceam un bob de câteva zeci de sănii și alegeam strada cu cea mai lungă vale din cartier. Nu avea importanță cât de mult ne lua să urcăm înapoi, acele minute la coborâre erau cea mai mare distracție a anului. Primăvara era despre adunat mușețel din curțile vecinilor sau tei din copacii de pe stradă. Iar vara, exceptând vacanțele la munte cu familia, era despre acele preșuri întinse în fiecare curte, păpuși, rochițe, fustițe sau bucătării, ca la orice fetiță…
3. Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
De copilă, atunci când eram întrebată ce vreau să fiu când voi fi mare, răspunsul meu era foarte ferm: învățătoare.
După finalizarea liceului pedagogic, am avut o perioadă de rebeliune, dacă se poate spune așa, și am început să fiu atrasă de drept și administrație publica, așa că am decis să urmez aceasta facultate. Bineînțeles că rebeliunea nu a durat mult, în al doilea an de studenție, pe când apărea primul Mall în Constanța, m-am dus la mama și i-am spus că vreau să mă angajez la Mall, ca toate colegele mele de facultate. Mama, ca o mamă, m-a sfătuit să mă înscriu la concursul de titularizare, dacă tot am un liceu pedagogic terminat. Și așa a început drumul meu în sistemul de învățământ de stat.
Timp de 15 ani am fost educatoare, și, deși am absolvit Facultatea de Drept, am decis să rămân educatoare. Simțeam că locul meu este între copii. După cei 15 ani am fost numită, pentru o scurtă perioadă, director al unei grădinițe din Municipiul Medgidia. Apoi m-am gândit să mă dezvolt profesional și am terminat PIPP și un master în Management Educațional.
În scurt timp a venit momentul ca Amira, fetița mea autistă să se înscrie la școală, și m-am gândit să profit de dubla specializare învățător-educator și să plec la o școală mai “puțin renumită” din Medgidia, cu gândul să facă ea față mai ușor. Da, a fost un gând egoist. Am găsit o școală cu cel mai mare grad de defavorizare din oraș cu posturi libere, ba chiar clasă pregătitoare ce aștepta învățător. Am înscris-o pe Amira la clasa mea ca să pot fi lângă ea la nevoie. Și am devenit învățătoare, ce visam de mică.
4. Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?
Bineînțeles că îmi amintesc. Chiar dacă au trecut 20 de ani de atunci, îmi amintesc că eram educatoarea unei grupe mici, acei pitici erau în primele lor zile de grădiniță. Plângeau în fiecare dimineață când se despărțeau de părinți. Iar eu plângeam în fiecare după-amiază când ajungeam acasă, le spuneam părinților mei că nu știu ce să le fac să nu mai plângă.
Nu a coincis deloc cu ce îmi aminteam eu din practica pedagogică. S-a întâmplat să obțin post în aceeași grădiniță în care timp de 5 ani am făcut practică. Am avut noroc de colegele mult mai experimentate care m-au ghidat la fiecare pas, mi-au fost mentori aceleași doamne care în urmă cu 2 ani îmi coordonau lecțiile susținute în practica predagigică.
5. Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei? Acum, după atâţia ani, de ce neajunsuri vă mai loviţi?
Pot spune că la începutul carierei am fost norocoasă să am sprijinul colegelor cu multă experiență, de multe ori “am furat” de la ele tot felul de tehnici și metode de predare. Pe tot parcursul carierei mele am avut norocul să găsesc astfel de colege dedicate sau foarte experimentate. Și acum fac asta, de fiecare dată când văd ceva frumos la o colegă “fur” imediat ideea.
Neajunsuri sunt, mai ales într-o școală cu grad mare de defavorizare. Mi-aș dori o școală dotată, o școală veselă, o școală sigură, o școală la care să vină de drag elevii. Noi, învățătoarele, înveselim cât se poate de mult sala de clasă cu tot felul de ornamente atractive, dar nu e suficient. E nevoie de dezvoltarea sentimentului de safe, de trust în instituția învățământului. Și asta, din păcate, nu ține doar de cadrele didactice. Cred eu că e nevoie de un efort comun al comunității, părinților, autorităților locale, județene, ministerului și apoi al școlii. Multe școli au nevoie de ajutor și sunt sigură că sunt deschise să colaboreze cu ONG-uri din comunitate, cu autoritățile. Dar efortul trebuie să fie comun. Cum spuneam mai devreme, it takes a village…
6. Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Să fie văzuți, să fie auziți. De aici putem crește mult încrederea, siguranța, dragostea.
7. Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
Da, am avut și am în continuare. Sunt învățător într-o școală cu risc mare de abandon școlar. În primul an în această școală, în clasa pregătitoare am pierdut un copil, l-am pierdut în sensul că acumulase foarte multe absențe. Imi amintesc și acum serbarea de Crăciun din acel an, atunci a fost ultima oară când l-am văzut. Era însoțit de doamnele de la Serviciul de Protecție al Copilului. El și frații lui fuseseră preluați din familie din cauza unei probleme destul de serioase, familia vânduse un bebeluș de 2 luni. Nu l-am mai văzut de atunci. Sper doar că e bine și că a continuat să meargă la școală. Atunci m-am întrebat cum ar fi schimbat situația dacă aș fi văzut mai devreme problemele cu care se confruntau băiatul și familia lui.
În alt an, când am ajuns dimineața la școală, am găsit în sala de clasă o fetiță, deși ceilalți colegi ai ei erau în sala de sport, aveau educație fizică. Când am întrebat-o de ce nu este la oră, îmi tot găsea diverse motive, că o doare piciorul, că îi e rău. Am insistat să o însoțesc la sală ca să anunțăm profesorul. Am ajuns la intrarea sălii, trebuia să se descalțe și să intre. A ezitat. Atunci am observat că avea încălțăminte de vară foarte subțire și nu avea șosete, deși era toamnă spre iarnă. Am luat-o înapoi în clasă și a doua zi am cerut ajutorul prietenilor și cunoștințelor prin intermediul unei rețele de socializare. În câteva minute s-au oferit zeci de oameni să ajute. Ba chiar ajutorul a fost mult mai mare, au putut ajuta toată clasa. Fata avea multe absențe și a continuat să acumuleze, dar a putut participa la orele de educație fizică. Și ca ea sunt în fiecare an unul-doi. În timp am înțeles că nu ține doar de mine, că singură e foarte greu să reușesc să îi țin pe toți la școală. Am înțeles că dacă nu îi poți salva pe toți, nu înseamnă că nu ai salvat niciunul. La început mă consuma asta, apoi am învățat să mă bucur de cei care vin cu drag la școală, care progresează, care îi “ceartă” pe cei care mai lipsesc.
8. Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
Ce am găsit în școală, după 15 ani într-o grădiniță din centrul Medgidiei, a venit ca o palmă de trezire la realitate pentru mine. Nici prin gând nu îmi trecea că într-un municipiu pot fi discrepanțe atât de mari între școlile centrale și cele mărginașe. Îmi amintesc că în prima zi de școală, după ce am ieșit pe poarta școlii, am urcat în mașină și am plâns. Bula în care eram s-a spart și provocările au început să vină către mine.
Însă, de departe, cea mai mare provocare a fost învățământul on-line. Majoritatea elevilor mei locuiesc în barăci improvizate, unele fără conexiune la rețeaua de apă sau cea electrică. În primele zile de on-line am făcut rost de câteva laptop-uri, telefoane și m-am dus să le duc copiilor. Nu am avut suficiente pentru toți, evident. Am încercat să le distribui în așa fel încât să se poată conecta mai mulți pe un dispozitiv, să țin cont de cât de aproape stau unul de altul. A fost un eșec total. Atunci am aflat de lipsa de electricitate. Degeaba aveau dispositive dacă nu aveau unde să le încarce sau dacă nu știau să le utilizeze. Am făcut ore cu 3-4 copii, cei care știau să folosească un smartphone. Ulterior au primit tablete elevii școlii, dar nu toți. Un ONG care susține câțiva copii ai școlii s-a oferit să îi primească acolo în timpul orelor. Numărul crescuse la 6 copii în on-line. La ceilalți copii mergeam acasă și le duceam fișe odată la câteva zile. Apoi, am profitat de statutul de ambasador al copiilor cu autism, statut care îmi permitea anual să colectez donații pentru un centru de autism, și să împart fondurile colectate în două, jumătate pentru copiii cu autism, jumătate pentru achiziționarea de tablete pentru elevii școlii care nu primiseră tablete. Chiar directorul centrului mi-a propus să fac acest lucru, spunându-mi că pot susține mai multe cauze, nu doar a autismului. Împreună cu câteva colege și cu o echipă de oameni inimoși, echipa Amirei de la Autism24h, am reușit să achiziționăm 21 de tablete, ba chiar și imprimante pentru patru clase. Și așa numărul de copii la orele on-line a trecut de 10. Cred că cel mai mare număr a fost 12 din 19 elevi înscriși.
9. Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Deși tocmai am promovat concursul de directori la două școli, la Școala Gimnazială “Spiru Haret” din Municipiul Medgidia și la Școala Gimnazială “Ion Ghica” din Comuna Tortoman de langă Medgidia, unde tocmai ne-am mutat acum câteva luni și unde am optat să merg, pot spune că momentul în care m-am simțit împlinită profesional nu este acesta. Este momentul în care am fost acceptată în programul Teach for Romania. S-a întâmplat în 2019. Eram deja în al doilea an în școală, căutam cu disperare ceva/pe cineva care să mă ajute să micșorez absenteismul la clasă. Și o cunoștință mai veche mi-a oferit o recomandare la Teach. Când am citit despre ei, m-am convins că locul meu este în Teach. “Șanse egale pentru fiecare copil” a fost primul lucru pe care l-am citit pe site-ul lor și mi-a sunat ideal. Am aplicat, am trecut de o selecție destul de riguroasă și iată că, dintre cei peste 2000 de aplicanți, am fost una din cei 47 de profesori acceptați în Generația 6 a Teach for Romania în 2019. Cele 6 săptămâni din Academia de Leadership și Pedagogie au fost o adevărată transformare pentru mine, iar apoi cei 2 ani de program au plusat tot ce am învățat în academie. M-am cunoscut pe mine ca om, am învățat să reflectez zilnic la ce a fost bine și ce putea fi mai bine, obicei pe care îl păstrez și acum, mi-au apăsat multe butoane, dar m-au învățat să mă și autoreglez. Mi-au testat reziliența într-atât încât nici eu nu credeam că pot mai mult. M-au ajutat să-mi dezvolt gândirea strategică și gândirea critică, pe care ulterior le-am dus la clasă, mi-am creat propria cultură a reușitei la clasă.
Anul trecut am devenit alumnă a programului, dar am rămas în echipa lor ca formator și, pentru jumătate de an, pâna am decis să particip la concursul de directori, am ocupat și rolul de Specialist Relații și Parteneriate Instituționale în cadrul Teach. Voi rămâne mereu aproape de ei și recomand cu inima deschisă experiența Teach for Romania oricărui profesor.
Nu aș fi omul care sunt astăzi dacă nu aș fi fost acceptată în Teach for Romania, nici profesorul care sunt astăzi. Sunt mai mult decât recunoscătoare pentru cât și cum ne-au crescut.
10. Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
I-aș aduce în cancelarii și în clase pe toți actorii implicați în educație, apoi i-aș pune la masă cu autoritățile locale, cu ONG-uri. Să vadă nevoile reale ale școlii, ale copiilor, ale cadrelor. Cu riscul de a mă repeta, e nevoie de un sat pentru a crește un copil.
Aș oferi cursuri gratuite de formare cadrelor didactice, însă le-aș face obligatorii, cel puțin una pe an, de exemplu.
Aș mări considerabil numărul profesorilor de sprijin și al consilierilor. Unul în fiecare școală ar fi ideal. Numărul copiilor cu cerințe educative speciale este în creștere, iar nevoia de sprijin din ce în ce mai mare. Și profesorii au nevoie de sprijin calificat în sala de clasă atunci când lucrează cu elevi cu CES.
Apoi aș debirocratiza un pic munca unui profesor. Sunt unele planificări ce ar putea să fie integrate în planificarea anuală, planificarea activiților extracurriculare, a ședințelor cu părinții, a consilierii parentale, acestea ar putea fi integrate în planificarea anuală.
Sunt doar câteva exemple ce îmi vin acum în minte.
11. Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?
Informația nu este suficientă. Școala este sau ar trebui să fie acel spațiu sigur de învățare, consolidare, evaluare, socializare, acel spațiu în care ne dăm voie să creștem frumos, să evoluăm, să ne pregătim pentru viitor. Școala ar trebui să însemne bucurie, zâmbete.
Chiar zilele trecute mi s-a confirmat de către o elevă cât de importantă este pentru ei școala, și cât de mult contează starea de bine a copiilor, dar și a profesorilor în tot acest proces de creștere. Într-o dimineață o fetiță a scris pe grupul clasei că nu poate veni la școală în ziua respectivă pentru că îi este rău. A scris și că îi pare rău că nu poate veni și ne-a urat să ne distrăm. Atunci am realizat că pentru ei școala nu este o povară, este veselie. Da, au trecut aproape 5 ani de când suntem împreună, dar am reușit, împreună, să creștem, să avem încredere unii în ceilalți, să ne bucurăm de noi. Acel mesaj mi-a înseninat toată saptămâna, probabil toată luna…
12. Cine sau ce vă inspiră în carieră?
Copiii, inocența lor, acele diamante neșlefuite care vin în clasa pregătitoare. Îmi amintesc de ai mei, din 22 de elevi la începutul clasei pregătitoare, nu știu dacă 4-5 vorbeau românește. Majoritatea vorbeau o turcă amestecată cu rromani. Pot spune că am avut norocul să înțeleg limba turcă, eu fiind de origine tătară, iar tătara fiind oarecum asemănătoare cu turca, am reușit să mă înțeleg cu ei. Acum, la finalul clasei a IV-a, fac compuneri și scriu povești. Copiii sunt neobosiți și foarte deschiși la tot e nou. Deseori te surprind foarte plăcut. Cum să nu fie o inspirație?
13. Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?
Tot copiii. Pentru mine, în special copiii din medii vulnerabile, sunt niște eroi. Unii dintre ei sunt primii din familiile lor care știu să scrie și să citească. Ei vor face mult pentru familiile lor, vor crește familia și sper că vor face și mai mult pentru copiii lor.
14. Dacă nu aţi fi fost profesor, aţi fi fost?
Nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta. Sunt profesor de când mă știu, nu mă văd făcând altceva. Poate aș face ceva în domeniul non-formal, dar tot cu cei mici.
15. Ce vă place să faceţi în timpul liber?
În puținul timp liber pe care îl am, îmi place să grădinăresc, mai ales de anul trecut, de când ne-am mutat la țară. Imi place să pictez, deși nu am mai pictat de foarte mult timp. Însă, în tot timpul meu liber, ascult muzică. Sunt dependentă de muzică. Fie că sunt în grădină, fie că pictez, fie că fac curățenie sau gătesc, muzica este tot timpul on. Până acum vreo 2 ani alergam, aveam ceva mai mult timp liber. Am participat chiar și la curse de alergare, mă pot lăuda cu ultramaratoane de peste 100 de km în 24 de ore la celebra cursă Alerg 24h pentru autism. Acum mă rezum la grădinărit. Și plimbările în natură îmi plac mult. Ambele mi se par terapie curată.
16. Ce nu vă place să faceți deloc?
Nu știu să existe ceva să nu îmi placă deloc, în general sunt deschisă la nou, la provocări.
17. Principala dumneavoastră trăsătură de caracter este?
Integritatea. Îmi place să cred că sunt un om integru. Pun foarte mult accent pe valori și principii solide.
18. Principalul dumneavoastră defect este?
Obișnuiesc să las totul pe ultima sută de metri. Așa funcționez. Prefer să nu dorm nopți și să fac totul cu câteva zile înainte. Am încercat să mă autoreglez, dar atunci când am început un lucru mai din timp, mi-au venit alte idei și l-am schimbat până l-am lăsat tot pe ultimul moment. Repet, așa funcționez eu.
19. Cel puțin trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi?
Uneori sunt exagerat de organizată, îmi place să am totul așezat la linie, pe categorii, pe culori. Deși nu pare pentru că de multe ori biroul meu e plin, chiar și în acea dezordine de pe birou eu am o ordine și fiecare lucru are locul lui. Familia ar spune că sunt un control freak. Norocul lor că timp de organizare nu prea am în ultimul timp.
Al doilea ar fi că apreciez foarte mult un somn bun și odihnitor sau o zi în care să nu ies din pijamale.
Și al treilea, un răsărit la mare, de obicei în Vama Veche sau Vadu îmi încarcă bateriile atunci când sunt cu energia la pământ.
20. Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
Empatia este o calitate esențială atunci când vine vorba de omenire, de umanitate, din punctul meu de vedere. Sunt mulți cei care sunt mai puțin norocoși. Pentru ei un mic ajutor poate însemna mult. Atunci când nu putem ajuta, putem oferi un zâmbet, chiar și acel zâmbet ajută.
Cred că am avut norocul să fiu înconjurată de oameni cu suflet mare peste tot, în familie, în cercul de prieteni, colegii de la școală, comunitatea Teach, toți sunt oameni foarte implicați și deschiși să ofere o bucurie.
Când a început conflictul din Ucraina, o prietenă și colegă de la școală a propus să ne implicăm în ajutorarea refugiaților. A doua zi eram împreună la Vama Isaccea. Noi, două învățătoare, am petrecut nopți și zile la vamă sau pe drum ajutând peste 60 de refugiați. Am reușit să le găsim cazare, pe cei care au avut nevoie am reușit să îi susținem și cu alimente. Cu ajutorul prietenilor care ne-au sprijinit în acest demers am reușit. Apoi ne-am mobilizat împreună cu alte colege de la școală și am înființat un centru de donații pe care ulterior le-am trimis în Ucraina. Am primit multă susținere din cadrul comunității locale, au dăruit chiar și copiii școlii, atât cât au putut ei. Cu ajutorul rețelelor de socializare mesajul nostru a ajuns și în țară, chiar și în străinătate. Am primit donații și de la For Life. Au fost niște săptămâni epuizante, dar orice zâmbet primit înapoi și orice îmbrățișare din vamă nu făceau decât să ne încarce pozitiv mai mult, și mai mult.
Multe emoții…
Cel mai emoționant, însă, a fost pentru copii. S-au bucurat să ajute. E important să primească această lecție de solidaritate la școală. Și e și mai important să știe că oricine poate ajuta. Ba chiar este un privilegiu, iar acest privilegiu îl avem toți, de la mic la mare. Trebuie doar să vedem nevoia de ajutor și să întindem o mână. Dacă e însoțită de un zâmbet, e și mai bine, cum spuneam la începutul discuției noastre.
21. Care este deviza după care vă ghidați în viață?
Cred că e esențial să deschidem ochii și să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim indiferenți, să vedem cum putem contribui la o lume mai bună…
