„Scopul educației este transferul de flacără“. (Vasile Ghica)
Stăm de vorbă cu Gorban Anca de la Colegiul Național “Mihai Eminescu”, Suceava, profesor de limba și literatura română
Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Mi-am petrecut primii 7 ani într-o familie extinsă, mai exact în casa bunicilor materni, printre cărți și atlasele de biologie ale bunicului meu. Un paradis pe pământ,aș spune, căci o bibliotecă generoasă mi-a stat la îndemână pentru cea mai prolifică perioadă pentru lectură. Cititul nu s-a oprit nici după aceea, dar, Doamne, cât de intensiv a fost atunci! Cele mai multe amintiri mă leagă de anii aceia, în care cochetam cu ideea de școală „avant le lettre”, în zilele în care îl însoțeam pe bunicul la școală. Mărturisesc că-mi plăcea teribil să mă furișez din grădiniță pentru orele de biologie și, mai ales pentru sentimentul pe care mi-l dădea când mă punea orgolios bunicul să le citesc cursiv și expresiv elevilor mai mari.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens? Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Cu capul plin de cărți și cu lecția despre profesorat deja învățată, nu puteam să aleg altceva decât filologia unui liceu teoretic, pe care am absolvit-o cu mulțumirea adolescentului care simte că e pe calea „firescului”.
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?
Anii de facultate i-am considerat demni de o nouă provocare, așa că le-am atașat un așa zis ,,debut în carieră”, ca profesor suplinitor. În numele independenței sau, pur și simplu ca să-mi testez limitele, am predat în toți cei 4 ani de facultate. N-aș mai repeta acum alegerea! Am câștigat și am pierdut în egală măsură. Încrederea și independența m-au costat cam tot ce aduce cu sine „divertismentul” studenției.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
Paradoxal, cred că anii aceia m-au pregătit pentru ce urma. Căci a fi profesor la 19 ani, fie și suplinitor, la un colegiu național unde unul dintre elevi era fostul meu coleg de generație, repetent disciplinar, a fost provocarea carierei mele. Patru ani cu nuanțe de la roz la gri, dar pe care entuziasmul vârstei i-a așezat în cel mai optimist mod cu putință, în calendarul profesoratului meu.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Provocările vin mereu la pachet cu mari satisfacții sau cu mari dezamăgiri. Eu cred că Dumnezeu m-a iubit. Mi-a dat bucuria aceasta a „întâlnirii cu vocația” și n-am simțit când au trecut 25 de ani de la prima mea zi ca profesor. Cu adevărat împlinită, m-am simțit mai târziu, când generațiile pe care le-am „crescut” sub ochii mei, mi-au trimis în clasă copiii. Și-au dorit să-i „șlefuiesc” cu același stil care lor le-a mers la suflet. Nu se poate! Generații noi, provocări noi! Mereu trebuie să actualizăm ,,softul didactic” și maniera de predare, dincolo de disciplina din catalog.
Într-o lume în care informația este la un click distanță, care (mai) este rolul școlii?
Școala și-a păstrat rolul: educă. În schimb, parteneriatul profesor-elev are noi valențe, dictate de schimbările societății. Tocmai aici intervine marea artă a profesorului. Felul în care așază în tipar tot arsenalul din dotare: știință, pedagogie, metodică, psihologie și, nu în ultimul rând, empatia. Informația de pe internet e rece, distantă, „metalică”, aș spune. Profesorul, ca un făuritor de frumos, topește aliajul și-l toarnă pentru ucenic în cel mai de folos tipar. Abia atunci ne numim „artizani” ai educației, ai frumosului din oameni.
Ce e un profesor bun în viziunea dumneavoastră?
Oh (râde), profesorul bun e asemenea unui „parfum” care-ți stăpânește simțurile mult timp după ce te-ai îndepărtat de sursă și, pe care, garantat, nu-l uiți niciodată. Pentru un profesor bun îți trebuie un dozaj perfect și armonios între rigoare temperată, empatie, competență și dragoste autentică de profesie.
Vă considerați un profesor bun?
(Zâmbind) Vă mărturisesc că sunt un profesor fericit. Elevii ar spune că, sunt bun, eu aș spune că sunt un profesor temeinic și cunoscător de știință și de oameni. Îmi rămân anii până la pensie să se aleagă sigla „plachetei”, simbolic vorbind. Prefer să fiu un profesor competent și iubit, iar dacă asta include și „bun”, atunci nădăjduiesc să-mi fi meritat „steaua norocoasă” sub care mi-am ales profesia.