„Ceea ce trebuie să înțelegem noi este faptul că inteligența emoțională capătă din ce în ce mai multă importanță în viața copiilor. (…) La mine în clasă nu a fost niciodată acea liniște desăvârșită! Acolo se lucrează, se dezbat idei, se pun întrebări, se caută soluții, iar acest mediu, în opinia mea, le oferă elevilor certitudinea că sunt parte din acel proces.”
Despre oamenii ce le întind copiilor o mână pe drumul spre devenire, un interviu cu doamna Banu Georgeta, învățătoare la Școala Gimnazială „Ovid Densusianu” din Făgăraș
de Clara Bujoreanu
- De ce ați ales să fiți învățătoare?
Cred că această profesie nobilă m-a găsit pe mine. De când mă știu, jocurile mele erau legate de confecționarea cataloagelor, de pus note și de vorbit/ascultat copii „imaginari”. Îmi amintesc că, în rarele momente când apucam să mă mai și joc, mă ascundeam, astfel încât, cei din familie să nu se îngrijoreze că vorbeam singură. Eu am fost genul acela de copil care, încă de mic, știa ce avea să devină, când va fi mare! Și mai știam un lucru: că mereu voi lucra în școlile de la țară, pentru că voiam să-i ajut pe copii să devină Oameni mari, să-și depășească condiția. Era, de fapt, dorința mea, de mic copil, pe care o proiectam în viitor, iar această proiecție m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul.
- Care sunt greutățile cu care se confruntă un învățător?
În primul rând, să-i aibă de partea sa pe părinți! Dacă părintele are încredere 100% în dascălul copilului său, atunci, în opinia mea, 51% din „bătălie” este deja câștigată. Este extrem de important ceea ce-i spune părintele copilului despre școală și profesori; ei trebuie să formeze o echipă. Restul procentelor sunt asigurate de pregătirea psihopedagogică și puterea de înțelegere a profesorului (care sunt esențiale în asigurarea celor 51 de procente de care aminteam mai devreme), de legătura pe care acesta o stabilește cu copiii, de disponibilitatea de a-i înțelege și asculta, de felul în care îi face pe micuți să se simtă în siguranță, în sala de clasă, de materialele didactice și metodele moderne, pe care trebuie să le aplice acestor generații de copii și nu în ultimul rând, de captarea atenției. Dacă nu le vorbești „pe limba lor” și nu poți fi acel magician care să le satisfacă curiozitatea, i-ai pierdut și riști să vorbești singur.
3. Care este cea mai frumoasă parte a acestei meserii? Ne puteţi împărtăși un moment (sau mai multe) din cariera dumneavoastră în care ați simțit că asta este ceea ce trebuie să faceți?
Toate momentele petrecute în preajma copiilor sunt frumoase și importante. Mie nu-mi plac vacanțele de vară; mi se pare că este prea lungă perioada în care nu-mi mai văd elevii, de aceea mă implic în organizarea unor tabere sau fac voluntariat. Iar dacă ar fi să descriu un moment fain tare, ar fi unul petrecut în prima zi de școală, a acestui an școlar, când m-am trezit în clasă cu 4 foste eleve, purtând în mâini 4 buchete de flori, un zambet, cât toată fața și o bucurie imensă că „În sfărșit v-am găsit, doamna! Vă căutăm de ceva vreme, iar florile erau pentru altcineva, dar nu puteam veni cu mâna goală! Dumneavoastră le meritați mai mult! Sunteți în inima noastră!”. A fost un moment de bucurie, dar și o lecție pentru micuții mei, cărora le-am povestit că, la un moment dat ne vom despărți, dar acest lucru nu înseamnă că nu ne vom mai revedea și nu ne vom mai bucura unii de ceilalți. Elevii mici, au impresia că doamna va fi cu ei pentru totdeauna, iar majoritatea suferă foarte tare la gândul unei despărțiri. De aceea trebuie pregătiți să înțeleagă că sunt etape pe care fiecare dintre noi le parcurgem firesc și că păstrarea relațiilor cu persoanele dragi din viața noastră ne aduce bucurie și satisfacții, așa că, este bine să le ținem aproape, dar și să facem tot ceea ce este necesar să merităm acest lucru! Un alt moment de mare bucurie a fost mesajul venit din partea unei mămici, după prima ședință cu părinții, în sala de clasă: „Acum că v-am cunoscut și la clasă, îmi sunteți și mai dragă. Felicitări pentru tot ceea ce faceți, și dăruirea cu care o faceți. Să vă dea Dumnezeu sănătate și numai împliniri! Să fie bine și să se poată merge fizic cât mai mult la școală”. Acestea sunt momente cu care noi, dascălii, ne hrănim sufletește. Sunt momente în care nimic nu ni se mai pare prea greu sau imposibil. E minunat să știi că munca ta aduce bucurie unor semeni de-ai tăi și că ești apreciat.
4. De ce au nevoie copiii când sunt așa mici?
De foarte multă înțelegere. Noi nu putem să ne face un plan, pe care să-l urmăm cu strictețe a doua zi, așa cum se poate întâmpla la clasele cu elevi mai mari. Cu cât elevii sunt mai mici, cu atât neprevăzutul poate fi mai prezent. În fiecare dimineață noi facem acea conectare, cu noi înșine și cu restul clasei. Spunem cum ne simțim, ce probleme avem, ce ne deranjează, dacă am reușit să zâmbim, dacă suntem bucuroși că ne aflăm în sala de clasă, în compania colegilor noștri și ce putem face pentru a ne bucura, de ziua minunată care urmeaza să se aștearnă în calea noastră. La început, acest ritual poate dura mai mult, dar pe parcurs, timpul se scurtează, pentru că elevii încep să capete încredere în ei, văzând că tuturor ni se întâmplă să fim triști uneori și că este în ordine să recunoaștem că suntem vulnerabili. Poate unii vor crede că acesta este un timp pirdut, dar eu cred că este unul dintre marile câștiguri ale acelei zile. Dacă ești împăcat cu tine, dacă simți că locul în care te afli este securizat, dacă te simți în largul tău, învățarea de tip cognitiv vine de la sine, normal și natural. Ceea ce trebuie să înțelegem noi este faptul că inteligența emoțională capătă din ce în ce mai multă importanță în viața copiilor. Că la școală trebuie să înveți de drag! Școala este bucurie!
5. Ce poate reprezenta un eșec pentru un învățător? V-ați confruntat cu situații în care lucrurile nu au decurs conform așteptărilor dumneavoastră? Dacă da, cum ați trecut peste acestea?
Cred că fiecare vede și simte eșecul în felul său. Pentru mine, ca învățător, un eșec ar însemna să nu pot găsi căi de comunicare cu elevii, părinții și colegii. Până acum nu m-am aflat în această situație, așa că, mă pot considera un dascăl norocos.
6. Cum ajunge să vadă lumea o persoană căreia îi trec prin mâini atâția copii?
Cu optimism! Nu mi-am pierdut încrederea că o parte din tinerii frumoși, care părăsesc băncile școlii, vor ajunge să dea acestei țări, în special clasei politice, o nouă față și vor considera învățământul un bun național!
7. Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Îmi place foarte mult să citesc! Cărțile m-au jutat să mă redescopăr, să descopăr lumea și s-o privesc cu alți ochi, s-o înțeleg, să găsesc și să iau doar frumosul din ea. Militez pentru lectură și în sala de clasă și îi îndemn pe părinți să-și crească micuții înconjurați de cărți. În felul acesta vor iubi lectura și vor ajunge oameni de nădejde. În egală măsură iubesc și natura, în special muntele. Eu am crescut la țară, într-un sat superb de munte, și-mi place să spun că sunt atât de bătăioasă fiindcă am crescut cu muntele-n spate, iar viața într-un asemenea loc nu este deloc ușoară.
8. Ce nu vă place să faceți deloc?
Nu-mi place deloc să aștept! Sunt o fire mereu în mișcare, energică, iar copiilor de la clasă le imprim acest ritm. Mereu am spus că, în lunga mea carieră de dascăl, am avut doar copii „efervescenți”. La mine în clasă nu a fost niciodată acea liniște desăvârșită! Acolo se lucrează, se dezbat idei, se pun întrebări, se caută soluții, iar acest mediu, în opinia mea, le oferă elevilor certitudinea că sunt parte din acel proces. Ei nu privesc învățarea pasiv, ci sunt parte din ea, chiar dacă risc ca cei care trec întâmplător pe hol să creadă că în clasa mea este gălăgie.
9. Care este cea mai mare calitate a dumneavoastră?
Iubesc necondiționat copiii și sunt gata oricând să mă las pe mine pentru ei. Fetele mele, când erau mici, îmi spuneau uneori că au impresia că-i iubesc mai mult pe copiii de la școală, decât pe ele. Firește că nu era așa, dar cred că îi iubeam în egală măsură!
10. Care este cel mai mare defect al dumneavoastră?
Nu mă lasă inima să spun NU, chiar dacă, de multe ori, acest lucru îmi aduce sarcini în plus.
11. Care sunt motivele care v-au determinat să faceți voluntariat? Cum influențează voluntariatul viețile celor implicați în acest proces?
Voluntariatul este un fel de hrană pentru suflet, de ambele părți, care modelează minți și suflete! Este ca un bulgăre de zăpadă, care crește rostogolindu-se și care naște bulgări noi în jurul său. Cei care practică voluntariatul sunt cei care au înțeles că acesta nu este doar despre ceea ce dai – timp, energie, bani, ci este mai mult despre ceea ce primești – un zâmbet sincer, bucurie, mulțumire sufletescă, timp de calitate petrecut în slujba cuiva. Voluntariatul oferă speranță, face lucrurile să se întâmple, schimbă vieți și face lumea mai bună.
12. Aveți un motto în viață?
Nu uita să zâmbești!
