Floricica Urziceanu

Pentru început, spuneți-ne câteva lucruri despre dumneavoastră!

Sunt învățătoare. Așa îmi place să mă prezint, deși, de ani buni, titulatura s-a schimbat în profesor pentru învățământul primar. Îi îndrum pe copii de 34 de ani și o fac cu pasiune. Sunt căsătorită și am un băiat.

Cum ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Am absolvit Liceul Pedagogic din Craiova, actualmente Colegiul Național Pedagogic ”Ștefan Velovan” Craiova. Aici am avut parte de dascăli deosebiți, care ne-au pregătit pentru a pune o cărămidă la temelia formării a generații și generații de elevi.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?

Provin dintr-o familie de oameni simpli, de la țară. Părinții mei erau muncitori, dar au avut deschidere către învățătură. Îmi amintesc cu plăcere că aveam o bibliotecă și că era o mare bucurie pentru mine să primesc sau să cumpăr cărți. Știți care era primul lucru pe care îl făceam când luam o carte nouă în mână? O deschideam și o miroseam. Îmi plăcea mirosul proaspăt de cerneală. Mai fac asta și acum. Tot ei, părinții, au fost cei care m-au încurajat să-mi urmez visul de a fi învățătoare. Erau din ce in ce mai puține locuri scoase pentru admiterea

la Liceul Pedagogic, iar concurența era acerbă. În anul 1986, când am dat admiterea s-a format o singură clasă din două județe(Dolj și Olt). Mi-au zis: ”Dacă asta îți dorești, sigur vei reuși!”

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Îmi amintesc cu nostalgie de primii ani. După absolvirea liceului am fost repartizată, pe baza mediei, la  Școala Nr.1 din Craiova, Școala Obedeanu, cea mai veche instituție de învățământ din Oltenia. În această școală au învățat de-a lungul timpului multe personalități ca: Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru, Theodor Aman, Alexandru Macedonski, Nicolae Titulescu, Constantin Nicolăescu-Plopșor ș.a. Au fost ani grei, dar frumoși. Aveam mulți elevi de etnie rromă și eleve de la Casa de fete, care necesitau o atenție specială. Am avut parte însă de colege minunate care m-au încurajat, m-au pus la muncă, m-au susținut. Țineam des lecții în cadrul comisiilor metodice și cercurilor pedagogice. Înainte de susținerea lecțiilor le consultam, iar după activitate nu lipsea feedback-ul. Astfel, am avut multe de învățat. Am fost 11 învățătoare care au format o echipă minunată.

Ce ne puteți spune despre unitatea de învățământ în care activați acum? Dar despre oamenii de acolo? Cum ați ajuns la Calafat?

După cinci ani în care am predat la școala din Craiova, m-am căsătorit și m-am transferat prin schimb de post la Școala Nr.2 din Calafat, actualmente Școala Gimnazială ”Constantin Gerotă”. Și această instituție este veche și cu o istorie bogată, la momentul construcției având destinația de liceu. Am găsit aici un colectiv  de trei ori mai mare decât cel din Craiova, care era împărțit în patru comisii metodice, și mult mai multe clase de elevi. Deși este o școală dintr-un oraș mic, noi, cadrele didactice, am fost în permanență preocupate de a desfășura lecții de calitate și de a-i pregăti pe elevi să facă față provocărilor, să fie independenți, toleranți, empatici. Elevii pregătiți la școala noastră ne-au bucurat cu rezultate frumoase de-a lungul timpului.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?

Cea mai mare provocare din cariera mea a fost școala din timpul pandemiei, atât din timpul activității online, cât și după revenirea la școală. Predarea online a fost ceva nou pentru mine. A trebuit să învăț din mers să concep lecțiile, care se desfășurau pe Google Classroom. Am participat la cursuri online și am colaborat cu colegele din școală, dar și din țară. Elevii mei erau în clasa I. Mi s-a părut cea mai mare provocare să îi învăț să citească și să scrie în clasa virtuală. Apucasem să facem primele trei  litere la scoală. Spre surprinderea mea, copiii s-au descurcat destul de bine. A fost greu pentru că am stat mult în fața calculatorului: să învăț cum se face, să proiectez, să predau, să corectez teme. Deci, am făcut față cu multă muncă. Îi provocam pe copii și cu activități care să-i facă să treacă mai ușor de acestă perioadă: să facă oameni de zăpadă, să construiască cetăți, să-și ajute mamele la activitățile gospodărești.

După revenirea la școală, am profitat de vacanțe pentru a desfășura multe activități în aer liber (încă era pandemie), pentru a ne reconecta și a recupera ce se mai putea. Le-am lansat următoarea provocare:

Ia-ți scăunelul de pescuit

Și o carte de citit

Și hai în natură,

Sa-ți bei ceașca de învățătură!

Și au răspuns invitației pentru că știau că urmează joacă și distracție.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

M-am simțit împlinită ori de câte ori m-am întâlnit cu foști elevi, acum oameni mari, care mi-au mulțumit pentru tot ce am făcut pentru ei. Un moment de bucurie a fost acela în care am descoperit, datorită povocărilor din timpul scolii online, că există comunități de profesori (SuperTeach, Aspire Teachers, Merito), formate din oameni dedicați meseriei, care sunt dispuși să dea mai departe din experiența lor. Am învățat multe de la Emanuela Patrichi, profesor pentru învățământul primar  la Școala Gimnazială „Dacia” din Târgu Mureș, cunoscută pentru blogul ei EmaLaȘcoală, pe care am avut bucuria să o întâlnesc și față în față, participând la atelierele ei. M-am simțit împlinită când Ema m-a pus pe un panou din clasa ei, alături de oameni minunați despre care a scris: ”…o mică parte din oamenii pe care i-am intâlnit, îi stimez și îi indrăgesc, pe cei care mă ascultă, pe cei cu care lucrez, pe cei de la care învăț mereu.”