„Să fiu profesor e cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla în mica mea existență. De trei ani de când lucrez ca învățătoare mă simt mai tânără, mai puternică și mai motivată să fiu printre copii și alături de nevoile lor.”
Stăm de vorbă cu Elena Tatar de la Școala Gimnazială „Emil Monția” Șicula, suplinitoare, de la 1 septembrie 2022 titulară în urma promovării examenului de titularizare.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Sunt un om cu inima tânără și de asta, când sunt întrebată „Câți an ai?”, răspund că „am 24, deoarece eu nopțile le dorm, așa că nu le iau în calcul”. Am doi copii mari, de care sunt foarte mândră: Daria a absolvit conservatorul și este soprană lirică iar Darius este student la Academia Forțelor Tereste din Sibiu. Lipsa lor de acasă se compensează cu copiii mei de la clasă peste care se revarsă toată grija, dragostea și atenția mea. Este așa plăcut când un pici se uită în sus, în ochii tăi și îți spune: „Doamna, tu ești mama mea de la școală!”
Înainte de a fi profesor am lucrat în diferite domenii, ultimul fiind sport, mai exact fotbal, dar, în ceea ce privește munca cu copiii lucrez ca voluntar în cadrul bisericii pe care o frecventez încă din 1989.
Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care simt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Am avut o copilărie frumoasă pentru că m-am simțit iubită. Părinții s-au străduit să nu ne lipsească nimic mie și surorii mele, deoarece ei erau oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu și mare dragoste pentru noi.
Îmi amintesc cu drag de tata, care era șofer și lucra în campanile agricole; îl așteptam să ajungă acasă pentru că știam că de fiecare dată are ceva pentru noi. Râd acum când scriu, pentru că îmi amintesc cum încerca să ne împartă în mod egal ce ne aducea, iar când protestam că a celeilalte este bucată mai mare (ciocolata de exemplu) ne-o măsura cu liniarul.:)
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Da, categoric. Mama era brodeză și țin minte că mă punea pe scaun lângă ea (lucra acasă la mașină să poată avea grijă de noi) și mă învăța poezii, cred că de aici mi se trage că și în ziua de azi iubesc poezia. Apoi, când am mai crescut, ne asculta la comentariile literare și se jertfea să ne trimită la meditații „pentru a ne putea face un viitor”. Tata ne-a sprijinit întotdeauna și a jertfit concediile pentru a ne putea susține la școală. Întotdeauna i-am simțit pe părinții mei alături și sunt mândră că sunt fiica lor.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Am spus mai sus că lucrez cu copiii din 1989. Dintotdeauna mi-am dorit să fac asta, dar căile noastre probabil că trebuie să urmeze un anumit parcurs. Am studiat facultatea de Științe Economice și am lucrat în domeniu, dar nu era pentru mine. Așa că, niciodată nu e târziu să faci ce îți dorești și am făcut… În anul 2016 am absolvit Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență Socială din cadrul Universității Aurel Vlaicu din Arad, iar in anul 2019 am dat examenul de titularizare și iată-mă aici, de unde nu mai vreau să plec. Sunt bucuroasă că după trei ani în învățământ, prin mila lui Dumnezeu, voi reuși să îmi iau post de titular.
Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei? Acum, după atâţia ani, de ce neajunsuri vă mai loviţi?
Se spune că profesia de profesor este singura la care trebuie furi de acasă ca să ai la clasă; cred că sunteți de acord cu mine. Noi învățătorii și educatorii investim mult în a ne pregăti sala de clasă și a asigura elevilor noștri cele necesare. Cred că autoritățile competente ar trebui să fie mult mai implicate și să facă, nu doar să promită. Încă din primul an de învățământ am investit în munca mea și sunt sigură că și de acum o voi face, dar o fac din tot sufletul și mă bucură reacția elevilor când apare ceva nou în clasă, mai ales că până acum am lucrat doar în mediul rural, unde copiii sunt mai simpli și interesați de orice noutate. La mine nu sunt „atâția ani”, sunt doar trei, dar îmi doresc să fie cât de mulți îngăduie Bunul Dumnezeu.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Elevii au nevoie de atenție, grijă, dar mai ales de iubire și înțelegere. Acestea sunt în opinia mea principalele ingrediente sau ingredientele „magice”, dacă vreți să le zicem așa, care ajută elevii să îndrăgească școala și să aștepte cu nerăbdare a doua zi când se vor întâlni la clasă. Elevii au nevoie de profesori pregătiți care să fie alături de ei, să-i înțeleagă, să-i motiveze, în a învăța și în a-și dori să ajungă măcar la fel ca și mentorii lor.
Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
Nu știu dacă să le spun nereușite, dar am avut dezamăgirea ca, din cauza unei frecvențe mai reduse, să nu pot obține cu unii elevi ceea ce mi-am propus. Nu mă conduc după modelul – dacă am la clasă câțiva elevi care au înțeles, înseamnă că mi-am făcut treaba. Eu nu mi-am ales această profesie „să-mi fac treba”, ci pentru că iubesc ceea ce fac și vreau să o fac bine. Am încercat să vorbesc cu părinții și să-i conștientizez de cât de important este să facă școală copiii lor și într-o anumită măsură mi-a reușit. Sunt o persoană perseverentă și încăpățânată, așa că nu mă las ușor intimidată sau păgubașă; insist până reușesc.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
Cred că trecerea de la școala fizică la școala online m-a provocat, deoarece eram în primul an de învățământ și pe când am reușit să formăm „o famile” la școală a trebuit să ne vedem doar pe ecrane. Cred ca faptul că am format o echipă unită ne-a ajutat și în școala online și trebuie să menționez faptul că părinții au fost alături de mine și de copiii lor și asta s-a văzut în rezultatele elevilor. Mergeam sătămânal în localitatea unde eram angajată, să las fișe de lucru pentru toată săptămâna, pentru că știam că doar câțiva dintre elevii mei au posibilitatea să listeze fișele de lucru pe care le trimiteam pe grupul de whatsApp (încă nu erau activate platformele classroom, lucram pe zoom și prin intermediul grupurilor de whatsApp și facebook).
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Normal! Cum să nu? Am fost în primii doi ani de învățământ învățătoare la Școala Gimnazială „Gabriel Brola” Buteni, la 5 km de casă. Am stat cu elevii din clasa pregătitoare și clasa întâi și i-am format, având o clasă bună și elevi silitori și isteți. Acolo mi-am început cariera și nu pot decât să mulțumesc pentru sprijin atât doamne director Vanci S. cât și colegilor cu care am colaborat foarte bine; a fost un start bun și a fost foarte important pentru mine.
În anul 2021 am primit al post, mult mai departe de casă (72 km) și mai mult de atât, clase simultane. Acest lucru m-a speriat tareeeeeee. Eram a treia învățătoare la această clasă și copiii mă priveau cu răceală și nu voiau să comunice. Mai târziu mi-a spus o fetiță din clasa întâi, Andrada: „Ce rost avea să vorbim cu tine? Ne gândeam că vei pleca și tu.” Mă întristează și acuma acest răspuns. Împlinirea mea a fost când la sfârșitul anului elevii mei au avut însușite cunoștințele necesare promovării clasei și că mi-am atins obiectivele propuse.
Un alt lucru care m-a bucurat și m-a făcut să-mi dau seama mai mult că nu trebuie să mă oprească un examen stupid de titularizare, au fost cuvintele unei mămici care mi-a zis zilele astea așa: „Doamna învățătoare, să știți că ați lăsat aici urme, dar nu orice fel de urme ci unele adânci. Mi-aș dori să veniți și din toamnă la noi.” Nu vreau să sune a laudă, dat recunosc că m-am simțit bine și împlinită.
Vă mai spun ceva aici: am primit atât de multe bilețele, desene, scrisori de la elevii mei cu inimioare, mesaje de genul „Elena Love” încât, la un moment dat m-am gândit să-mi schimb numele din Tatar în Love (soțul meu n-a prea gustat gluma asta).
Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?
Mare! Noile tehnologii nu sunt totul! Relația de la om la om, sentimentul de apartenență la grup, acel ceva ce îl face pe elev să simtă că este iubit și apreciat nu se transmite printr-un „click distanță”. Anul acesta mi-am susținut lucrarea de disertație în care am tratat dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor din clasele întâi; ceea ce am constatat în urma cercetării științifice a fost că școala/profesorul are un rol major în dezvoltarea competențelor la elevi, în formarea lor ca indivizi ceruți de societate. Recunosc că și eu folosesc multe resurse online și mă bucur de ele în munca mea la clasă, dar ceea ce se leagă între elevi și profesor e unic și nu ar putea fi niciodată înlocuit de nici o tehnologie.
Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?
Toți profesorii pe care i-am admirat pentru dăruirea cu care și-au făcut meseria și pentru felul lor simplu de a fi. Profesoara de istorie de la Sebiș, Paula, pe care elevii o adoră și pe care o știe tot județul, profesoara de romană, doamna Margareta Giura care deși e pensionară e atât de implicată și de minunată (eu aș putea să stau cu ea ore întregi și nu m-aș sătura să o ascult vorbind despre marii clasici sau neomodernism), proful meu de română care mă certa așa frumos când greșeam citatele, toți acești oameni minunați care mi-au luminat viața mie, copiilor mei și multor copiii care au trecut prin mâinile lor. Aceștia sunt oamenii care inspiră și care te fac să îți dorești să fii măcar ca ei, dacă nu mai mult.
Dacă nu aţi fi fost profesor, aţi fi fost…
Am fost multe: vânzătoare, secretară, economist, director, dar nimic nu m-a împlinit, deci iată-mă aici. Este adevărat că a fi profesor nu este o meserie, așa cum îmi spunea doamna Dominte, este o profesie pentru care trebuie să fii hăruit, să ai chemare, pentru că doar așa roadele vor fi pe măsura dăruirii tale.
Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
Nu am participat la prea multe acțiuni de voluntariat. Am organizat în cadrul bisericii pe care o frecventez, cluburi de vacanță pentru copii.
În această primăvară am avut ocazia să particip la o acțiune de voluntariat la Arad, împreună cu două colege care lucrează cu copiii speciali, care era dedicată copiilor autiști. A fost o experiență foarte deoesebită și mi-am promis că o să o mai repet.
Și da, am promis că mă implic și în proiectul „Adoptă intelectual un copil”.
Care este deviza după care vă ghidați în viață ?
Viața e scurtă, deci trăiește ca și când ai muri mâine și lucrează ca și când ai trăi 100 de ani. Dăruiește și vei primi înapoi la vremea potrivită.
