Elena Necșulescu

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu…”

 Sfântul Ioan Gură de Aur

De vorbă cu Elena Necșulescu, profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială „George Topîrceanu”, Mioveni, județul Argeș

Ce v-a îndemnat să vă faceți învățătoare?

Am pornit având în minte imaginea, exemplul învățătoarei mele, Maria Șerbănescu, un model de învățătoare la școala din Colibași, localitatea unde am copilărit. Dincolo de școală, am primit și până la urmă am urmat ideea de a merge la un liceu cu profil pedagogic în gimnaziu, din partea unei doamne profesoare de limba română pe care o socotesc, mai mult decât un mentor, doamna Simona Antonescu.

Am urmat Școala Normală Carol I din Câmpulung Muscel, unde am avut mulți profesori minunați și colegi ambițioși. Le mulțumesc tuturor profesorilor buni pe care i-am avut în anii de liceu pedagogic: Iosif Mărcușanu, Radu Horia, Silvia Rădulescu, Mihaela Păiși Lăzărescu. Cu mulți dintre colegi păstrez legătura și azi. Emoții mari de bucurie și recunoștință mă cuprind de fiecare dată când revin în liceu.

Mai departe, am mers la facultate, am urmat studii superioare de psihologie-sociologie. Am căutat, caut mereu, să-mi dezvolt aptitudinile și competențele specifice profesiei alese.

Vă imaginați vreodată cu ce ați fi înlocuit catedra dacă n-ați fi ales acest drum?

Dacă nu m-aș fi îndrăgostit iremediabil de ochișorii și zâmbetele copiilor, de mânuțele strânse pe stilouri, care caligrafiau primele bastonașe, aș fi ales, în locul catedrei, scena sau instanța de judecată. Dar nu are rost să insistăm cu supoziții de felul acesta. Am făcut cea mai bună alegere pentru că, de multe ori, în sala de clasă a trebuit să joc diferite roluri, ca o actriță sau să pledez în apărarea vreunui copil, ca un avocat. Pe parcurs au venit multe satisfacții și, chiar dacă am avut și ocazii să lucrez ca psiholog școlar, am refuzat. Am cochetat la un moment dat și cu jurnalismul, în paralel cu școala, dar am renunțat și la asta, pentru că aveam impresia că e multă minciună acolo. În sala de clasă e mult adevăr, copiii sunt extraordinar de sinceri.

Acum, după atâția ani, dacă de mâine n-aș mai putea să fiu învățătoare, aș alege ceva tot în domeniul educației; poate ceva unde să fie mai multă liniște. Totuși, mă gândesc și că prea multă liniște ar aduce multă plictiseală. Cu copiii n-ai cum să te plictisești. Ei nu-ți dau voie să te plafonezi!

Cum definiți cancelaria cu mintea și cu experiența la care ați ajuns azi?

O sală mai mare sau mai mică, alfel decât o sală de clasă, cu oglinzi imaginare, în care se reflectă mereu relațiile dintre colegi și, frecvent, relațiile cu conducerea școlii.

În cancelarie sunt zile minunate, când prietenia, buna dispoziție plutesc printre cataloage. Se întâmplă când e o aniversare, când unul dintre noi obține un premiu, când miroase a cafea, când punem la cale un proiect nou sau o surpriză pentru câte un coleg, o colegă, ce iese la pensie.

Sigur că în cancelarie sunt și zile când mă întristez văzând în oglinzile imaginare de care vorbeam și reacții dezamăgitoare ale unor colegi: încruntare, ton ridicat sau vorbe șoptite într-un colț, lipsă de transparență în luarea vreunei decizii, individualism, goană după acumulare de puncte, toate de felul ăsta strică imaginea unei cancelarii.

Ce doresc eu, pentru mine și pentru colegii mei din toate cancelariile, e să învățăm să fim o echipă.

Și ca să reușiți, și mai bine decât acum, dacă ar fi după dumneavoastră, ce ați schimba în școala de azi?

Dacă aș avea posibilitatea să schimb ceva, aș desființa pe loc gradația de merit! Doresc acest lucru din postura unui cadru didactic care a câștigat concursul pentru gradație de fiecare dată când s-a înscris. Am obosit să strâng hârtii, care să demonstreze munca pe care o depun de fiecare dată, în ultimii cinci ani. Fac cu mult drag activitățile cu copiii, în schimb, adunarea dosarului mă doboară. Documentele pe care trebuie să le completez zilnic îmi consumă și timp, și energie.

Nu sunt împotriva recompensării cadrelor didactice implicate, care fac performanță. Uit pentru o clipă de modestie și mă includ în această categorie. Rezultatele obținute la diverse concursuri de către copiii pregătiți de mine vorbesc în locul meu. Totodată, performanță la clasă nu înseamnă doar rezultatele copiilor olimpici, ci și ajutorul dat celor cu probleme. În cazul acestora, orice evoluție, oricât de mică, merită răsplătită. Tot performanță este și predarea în clasele care au copii cu CES. Cadrele didactice se străduiesc să valorifice cele mai operante modalități de lucru pentru a obține autonomia și integrarea unor astfel de copii. Săptămânal, gratuit, fac pregătire suplimentară cu copiii capabili de performanță, ca și cu cei cu rămâneri în urmă la învățătură. Sunt implicată, și copiii, în felul lor, în activități de voluntariat. În timpul pandemiei, m-am bucurat să pot ajuta și în cadrul proiectului „Adoptă intelectual un copil!”. Toți care muncim în clasă, învățători și copii deopotrivă, trebuie să fim răsplatiți! Dar fără DOSAR! Se poate primi recompensa pe loc, la nivel de școală, imediat ce se termină concursul la care participă copiii, fie el concurs local, județean, national, internațional. La fel se poate proceda și când un învățător, o învățătoare publică un articol, o carte, când organizează cu succes un festival, un proiect, o excursie, o tabără, când merge în weekend ca evaluator, asistent la diverse concursuri sau în vacanțe să studieze în cadrul cursurilor pentru perfecționare.

Toate acestea și multe altele eu le fac în timpul meu „liber”!

Acestea ar face parte dintr-o școală ideală pe care o vedeți dumneavoastră?

Nu știu dacă ideală, însă ca să răspundă cât mai multor cerințe ale societății, o  școală trebuie să urmărească formarea unei relații educaționale complete: elev – școală – familie. Elevul să fie pe primul loc, așa cum trâmbițează toate politicile educaționale, deocamdată, doar pe hârtie. Copiii sunt unici si trebuie tratați ca atare. Cu ajutorul metodelor tradiționale de învățare și adăugând mereu metode noi, încerc să-i atrag pe copii să învețe din plăcere, fiecare punându-și în valoare abilitățile și talentele. Îmi place și țin cont de teoria inteligențelor multiple din viziunea lui Howard Gradner. Așa sper eu că voi avea elevi mai implicați, cu rezultate pe măsura adevăratei lor valori. Școala e la mijloc, între elevi și părinți. Ar fi ideal să arate ca un pod sigur, ușor de traversat.

Simțiți că nu e așa?

Ca fie așa, i-ar trebui elevi dornici de învățătură, bază materială și profesori competenți. Cea de-a treia componentă, familia, are importanța ei. Îmi amitesc o replică dintr-un film, „m-am făcut profesor, ca să-i pot apăra pe unii copii de părinții lor”. E drept, am întâlnit puține cazuri de acest gen. Am o colaborare frumoasă cu cei mai mulți părinți. Există însă în ultima vreme și multe neconcordanțe între ceea ce-i învață școala și ceea ce văd copiii în familie. Un copil care-și observă părinții că stau toată ziua cu telefonul, că denigrează învățatul, că mănâncă fast food va fi mai greu de convins că școala îl învață de bine.

Dumneavoastră reușiți? Cum le captați atenția elevilor? Îi determinați să vină cu plăcere la școală?

E o provocare continua. Sunt mereu în căutare de idei pentru activități atractive. Aproape zilnic trebuie să-i surprind cu ceva nou, să nu se plictisească, să-i fac să fie mereu curioși. Cu ajutorul părinților și cu bani din propriul buzunar, le-am decorat clasa și i-am așteptat cu mici surprize la fiecare început sau sfârșit de an școlar. Am pictat „Scaunul cititorului” și jocuri pe asfalt pentru pauze, la matematică, au rezolvat probleme cu fracții mâncând pizza și calcule, cu prăjituri, au făcut jocuri de rol cu jucării și cu marionete, s-au jucat de-a vânzătorii. Au învățat cum să se comporte civilizat într-o bibliotecă, într-un tren, într-un muzeu, cum se naște o carte, toate astea, mergând împreună în excursii și în tabere. Au plantat semințe în ghivece, flori și copaci în grădina școlii. În ore se spun glume, se fac jocuri. Uneori ne întrerupem cu răbdare pentru diferite sfaturi, pentru corectarea greșelilor de exprimare, de comportament. Se întâmplă tocmai în timpul orei ca un copil să-și piardă un dințișor sau să-și amintească visul urât din noaptea precedent. Nu sunt roboței. Sunt mulți (30 in ultimele serii), mi-e greu, dar nu renunț. Copiii trebuie ascultați, înțeleși, încurajați și, mai ales, iubiți!

În prezent, cu ce provocări vă confruntați la școală?

Numărul mare de copii în clasă, copii care au rezultate de învățare diferite, îmi solicită toată atenția. Încerc să le ofer diferențierea necesară prin sarcini individualizate. O altă provocare continuă este gestionarea timpului. Se întâmplă să nu ne ajungă ora tocmai pentru că încerc să solicit toți copiii, să am răbdare cu cei care au un ritm mai lent, să introduc diferite jocuri care să spargă monotonia.

Mai e loc pentru rolul școlii în lumea de azi, în care copiii sunt înconjurați de atâtea gadgeturi, de telefoane inteligente, care-i ajută să găsească singuri imediat orice informație?

Categoric, copiii au nevoie în continuare de școală, pentru că aici interacționează față în față cu cei de vârsta lor. Dacă e folosită cu rost, în scopuri educative, fără excese și dependențe, tehnologia aduce plusvaloare și ne ușurează viața, inclusiv nouă, adulților. Școala online ne-a arătat cât de mult au nevoie  copiii de conectare și relaționare în felul acesta, numai că la școală copiii au ceva ce nu le poate fi oferit altfel, în altă parte: sunt supravegheați, îndrumați, primesc lecții de viață, se întâlnesc cu situații concrete, altele decât cele din familie, fac mișcare în aer liber, simt atmosfera din sala de clasă, comunică mai ușor, fără răceala ecranelor, fără întreruperi inerente.

Le reamintesc mereu părinților că liniștea pe care o câștigă în casă, în momentele în care pun un telefon în mâna copilului, anunță o furtună ce va veni mai târziu, cu efecte devastatoare în dezvoltarea armonioasă a acelui copil.

Și învățătura de carte?

Mă străduiesc să-i învăț pe elevii mei cum să învețe. Sper că așa vor ajunge să știe cum să caute, să asimileze, să înțeleagă, să reflecteze și apoi să aplice. Vor căpăta astfel autonomie intelectuală și morală și vor dovedi o conduită socială care tare aș vrea să ducă la eliminarea disfuncționalităților din societatea de azi.

Ca să fie așa, ce calități apreciați la un copil între 5 și 10 ani?

Copiii de aceste vârste se află, potrivit mai multor autori, în ultima etapă a copilăriei sau într-o etapă de debut al pubertății ori chiar într-o etapă distinctă a copilăriei. Preocupările lor principale sunt adaptarea școlară și învățarea. Apreciez la astfel de copii calități precum curiozitatea, adaptabilitatea, spontaneitatea. Cu aceste calități, sala de clasă e veselă și plină de energie.

Tot în spiritul profesiei, urcând pe scara vârstelor, să zicem că reușiți să alfabetizați un om care până la 40 de ani nu a știut să citească: care e prima carte pe care i-ați da-o să o citească?

Mi-e foarte greu să aleg, date fiind vârsta omului și personalitatea deja formată a unui adult, pe care nu o cunosc. Cu siguranță că la sfârșitul lecțiilor l-aș cunoaște mai bine. Mă gândesc să fie ceva ușor de citit, care să-l țină aproape de carte. Este minunat să-i poți deschide unui adult lumea cărților, un univers în care el nu a avut acces până acum. Poate unii se vor bucura chiar să citească acele cărți minunate ale copilăriei, la care nu au avut acces până acum. Îl voi lăsa pe el să aleagă, în funcție de pasiunile lui, așa cum procedez și cu elevii mei. Pentru fiecare dintre noi există cartea potrivită, cea care ne așteaptă răbdătoare să o descoperim, care parcă  a fost scrisă special pentru noi.

Ce momente din cariera dumneavoastră v-au făcut să vă simțiti fericită?

Mă duc zilnic cu drag la școală, nu mă gândesc ca la un job oarecare. În vacanțe mi se face dor de copii, le simt lipsa. Sunt fericită și simt că am făcut ce trebuie de fiecare dată când copiii îmi zâmbesc, când îmi spun „Doamna, am înțeles/am reușit!”, când li se pare că a trecut timpul prea repede și nu vor să plece acasă; la fel, când au o reprezentație de excepție pe scenă și primesc aplauze sau când câștigă premii la concursuri. Se simt atunci importanți, buni și le crește stima de sine, atât de necesară. Chiar dacă sunt și zile în care sunt prea gălăgioși, prea neatenți, prea supărăcioși, îi iubesc așa cum sunt!

Ei îmi întorc des această iubire, prin îmbrățișări calde și multe bilețele drăgălașe, lăsate pe catedră sau scrise pe tablă, chiar și pe cea virtuală, când am făcut lecțiile online. Și mă cuceresc! Sunt a lor pentru cinci ani și mulți ani după!