DRĂGILĂ OZANA COANITA

Copilăria pentru mulți dintre noi este una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Categoric am avut o copilărie de vis…afirm cu tărie acest lucru și–i mulțumesc lui Dumnezeu pentru familia mea și pentru tot ce am trăit și trăiesc. Sunt singură la părinți, dar niciodată nu am simțit acest lucru, căci, așa cum știți, pe vremea mea, ne adunam la bloc toți copiii din același imobil și ne jucam împreună de dimineața până seara, și astfel nu am simțit niciodată că nu aș avea frați și tot astfel am crescut fără să fiu egoistă, ci împărțind totul cu ”prietenii de la bloc.” Cea mai mare pedeapsă a mea era să nu mă lase ai mei afară. Era ”prăpăd” pentru mine, dar și pentru restul trupei, căci atunci când eram pedepsită, lipsea din peisaj ”tovarășa învățătoare”. De când mă știu, nu m-am jucat de-a altceva decât de-a ”tovarășa învățătoare”. Când ne adunam afară, ne împărțeam ”joburile” și mereu Ozana era învățătoarea. Toți prietenii mei mai mici au plecat la școală învățând de la mine să scrie și să citească. Chiar și în joacă, îmi luam foarte în serios meseria de dascăl. Rupeam foile nefolosite de la caietele mele și coseam caiete pentru copiii de la bloc, desenam cu cretă pe asfalt, în fața blocului, căram tabla de lemn afară și-mi începeam treaba cu maximă seriozitate. Culmea, niciodată, deși uneori făceam prea serios pe ”tovarășa” (dădeam teme, teste…), nici un prieten nu a ieșit din joc sau să renunțe. Zilnic ne jucam de-a școala cu același patos.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră. Ce ați putea povesti în acest sens?

Cu siguranță, familia m-a susținut din totdeauna. Tatăl meu, absolvent al facultății de istorie, și-a început cariera ca dascăl de istorie în primii săi ani, apoi a muncit până la pensie ca arheolog/muzeograf la Muzeul Banatului Montan din Reșița.  Din postura sa de iubitor de istorie, la fiecare generație era invitatul meu preferat la orele de istorie în clasa a IV-a, cu prilejul anumitor zile marcate cu elevii mei la școală ( 1 Decembrie, 24 Ianuarie…) Era un adevărat narator și-i făcea o plăcere deosebită ”să istorisească” lecțiile și mai apoi să le povestească elevilor din experiențele de pe șantierele arheologice. Le povestea și despre experiențele mele din vacanțele de vară, când, alături de echipa sa de arheologi, spălam la cioburi și la alte obiecte descoperite în șantierele de la Divici, Socol, Valea Timișului…

Ai mei m-au susținut în toate alegerile mele profesionale, dar mai ales în cele legate de cariera de dascăl, mama zicând mereu: ”Dacă tot îi place să se joace de-a școala, las-o să se facă dăscăliță!” Mai târziu, când am ales să studiez și altceva ( am absolvit Facultatea de Științe Administrative – studii de licență și apoi 2 ani de masterat, cât și un an de postuniversitar în domeniul Dreptului Internațional), m-au susținut necondiționat în toată perioada studiilor, având grijă de Vanesa, fiica mea, când eu eram la cursuri. Le mulțumesc pentru toate valorile ce mi le-au insuflat și pentru modul cum au știut să mă crească și să mă ocrotească până în prezent.

Cum ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Așa cum am menționat anterior, nu a fost greu să mă decid în clasa a VIII-a, căci de mică știam că eu voi fi ”tovarășa învățătoare”. Menționez că un aport considerabil în această alegere, l-a avut și doamna mea învățătoare – Rădulescu Ofelia – cea care mi-a alimentat alegerea, recunoscându-mi mereu ”talentul de dascăl” ( zicea: ”Ozana, tu ești făcută să fii dăscăliță!”) și dându-mi diverse sarcini de lucru prin care îmi testa spiritul organizatoric și nu numai. Îi mulțumesc pentru TOT și regret că nu a mai trăit să mă vadă la catedră.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?

Oooo! Îmi amintesc și acum cu emoție de vara lui 1995, când, după repartiție (așa era atunci, se primea repartiție în funcție de nota de la bac și de media celor 5 ani de Pedagogic – noi am făcut 5 ani la acea vreme – sunt absolventă a Școlii Normale C.D. Loga din Caransebeș, promoția 1995) am primit post la Școala Dealu Mare din Reșița – școala din Dealul Crucii, cum o știu toți reșițenii. Nu am așteptat data de 1 septembrie, ci m-am urcat în mașină și am plecat să explorez locația. Dacă ar fi fost să mă las ”impresionată” de ceea ce am găsit acolo și nu mânată de dorința și de pasiunea de a fi dascăl, astăzi, poate făceam altceva și nu eram așa de împlinită profesional. Am dat peste o casă cu 3 încăperi: 2 săli de clasă mari și o sală mai mică ce ținea de cancelarie și un coridor lung la capătul căruia era o chiuvetă. Toaleta era ca la bunica la țară, în curte, cu găleată.  Nu am dezarmat și cu tot elanul pe care îl aveam, dar și alături de Violeta Losnariu, colega și directoarea mea de la acea vreme, am pornit la drum: mi-am făcut curățenie în clasă, mi-am împodobit-o corespunzător – luam clasa I, 37 de elevi din care 21 de etnie rromă. De la Violeta, care avea ceva ani la activ în acea școală, am învățat cum să gestionez toate situațiile delicate de care m-am lovit (carnete de cecuri pentru alocații ce trebuiau semnate pentru niște copii care călcau sporadic pe la școală, dar a căror părinți recalcitranți veneau când era de ”căpătat” ceva și nu numai). Acolo am învățat încă din primul an că la școală e cam ca pe vremea copilăriei mele: am început să le fac caiete din foi volante copiilor– salariul nu-mi permitea să le cumpăr – unora le aduceam de-ale gurii, căci mâncau pâine udă cu zahăr sau haine primite de la prieteni. Periodic, coboram la Școala 2 pentru Comisiile metodice căci aparțineam de Gen. 2 din acest punct de vedere. Am avut multe de învățat de la colegele mele de la acea vreme. Ulterior, din 1996 m-am transferat la Generală 2, devenită acum Școala Gimnazială ”Marius Șandru” Reșița, unde sunt de 27 de ani. Aici, alături de generațiile de elevi pe care i-am format și susținută de colectivul de dascăli ai școlii, mi-am dat toate gradele didactice și m-am perfecționat cu fiecare an, devenind mai bună ca ieri și mai puțin bună ca mâine.

Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce așteaptă ei de la profesorii lor?

După părerea mea, elevii vor face mereu ceea ce văd la noi – dascăli, dar și părinți – și nu ceea ce le spunem să facă. Deci, cu alte cuvinte, noi suntem puterea exemplului pentru ei. Întotdeauna am respectat aceleași reguli pe care le-am pretins elevilor mei, mai ales la școală. Fie că a fost vorba de orele de la clasă, activități extracurriculare sau alte situații cu elevii, am ales să le fiu aproape, să comunic cu ei, să îi ascult, să fiu prietena lor, dar niciodată nu am uitat, nici eu, nici ei, că sunt DOAMNA. Respectând acest principiu al doamnei învățătoare – doamna și prietena noastră – am avut mereu parte de respectul cuvenit, atât din partea elevilor, cât și al familiilor lor. Ne-am simțit bine mereu în echipă: învățător – elevi – părinți, indiferent de momentul sau de situația în care ne-am aflat (la școală, la serbări, la petreceri, excursii, la activități comune cu părinții).

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită.

Am multe momente despre care aș putea spune că m-au făcut să mă simt împlinită, atât personal, cât și profesional…dar unul dintre acestea, despre care aleg să vă vorbesc, este acela în care am devenit colegă de breaslă cu fiica mea, ea îmbrățișând cu aceeași pasiune, meseria de dascăl.  Am fost colege un an școlar, ea venind pe catedra colegei de limba engleză din maternitate (Vanesa este absolventă a UVT – Limbi străine, promoția 2019) și devenind profesoara elevilor mei. Anul acesta școlar , 2021-2022, ea fiind în ultimul an universitar la UBB Reșița, la Facultatea de Științe ale Educației – PIPP, i-am fost mentor la practică pedagogică și am avut ocazia s-o văd la catedră și să mă bucur că a ales această meserie. Mereu m-am întrebat de ce a ales și ea acest drum, dar apoi am dat filmul înapoi și… Văzându-mă mereu cum îmi pregăteam lecțiile, cum corectam, cum îmi confecționam materiale și ajutându-mă de câte ori se putea, mă trezeam că o zăream cum așează plușurile în rând și se joacă de-a școala învățându-și lecțiile ei de zi cu zi. Am răsuflat ușurată, căci îi place ceea ce face și nu va simți, exact ca mine, nicio zi că muncește, pentru că e vorba de pasiune și mai ales de vocație.

Dacă nu ați fi fost profesor, ați fi fost….

Poate vă vine să râdeți, dar dacă nu aș fi fost dascăl, cred că mi-ar fi plăcut să fiu șofer. De ce? …pentru că îmi place la nebunie să conduc, dar și să călătoresc. Lăsând de-o parte neregulile de pe șoselele noastre și nu numai, sunt o împătimită a volanului și sunt dependentă de mașină în foarte multe situații, mai ales în timpurile actuale, când timpul e atât de prețios și atât de ….puțin…eu cred că am nevoie ca ziua să aibă 72 de ore..ha,ha. Cele afirmate adineauri nu exclud faptul că iubesc și plimbările și călătoriile ce includ explorări la pas. Mă plimb de câte ori am prilejul, fie la pas pentru mișcare și sănătate, fie în călătoriile cu familia sau în excursiile și drumețiile cu copiii/elevii. În ultimii ani, de când tot merg în tabere, am descoperit pasiunea pentru cai și echitație.

Ce vă place să faceți în timpul liber?

Dacă până în prezent îmi ocupam timpul liber cu prietenii (sunt a doua mea familie și sunt dependentă de momentele petrecute cu ei, fac parte mereu din programul meu, după familie), de 9 luni de zile, de când sunt bunică, îmi place foarte mult să-mi exercit această meserie unică, petrecând ore, zile…cu RAISA, minunea cea mică din viața noastră. De când a venit pe lume, e parte din viața noastră și îmi petrec timpul cu ea ori de câte ori este posibil. Atunci când nu sunt de serviciu cu Raisa, recunosc că sunt fie cu nasul într-o carte, fie cu ochii în televizor, fiind pasionată de filme de toate genurile, în special comedii sau de dragoste și aventură.

Ce nu vă place să faceți deloc?

Nu-mi place să calc (soțul meu, Ovidiu Drăgilă, este funcționar public și meseria sa impune o anumită ținută, deci, cam trebuie să calc J) și să fac anumite lucruri inutile pe care le fac uneori pentru școală (unele hârtii impuse, fără sens…) În rest, fac de toate, mă adaptez diverselor situații, învăț uneori prin descoperire, nu renunț ușor, chiar dacă e greu, dar dacă nu-mi place un lucru și nu sunt obligată să-l mai fac, renunț și trec mai departe.

Principala dumneavoastră trăsătură de caracter este…

În ceea ce mă privește am un top 3 care mă definește…(prietenii știu de ce)

• Altruism
• Fidelitate
• Pasiune

Mereu mă gândesc întâi la ceilalți, rar mă pun în topul listei. Nu știu cât e de bine acest lucru, căci se spune că întâi trebuie să fim noi bine ca că-i putem ajuta pe alții. Deci, trebuie să învăț să fiu și puțin egoistă, măcar uneori, pentru binele celor din jurul meu. Sunt statornică și fidelă în ceea ce privește orice relație – le sunt fidelă oamenilor pe care îi iubesc și care mă iubesc, sunt fidelă pasiunilor mele, lucrurilor pe care le prețuiesc. Și, cum am mai spus, fac tot ceea ce fac cu multă pasiune.

Principalul dumneavoastră defect este….

Sunt foarte repezită și uneori nu-mi profită nici mie, nici celor din jurul meu. Uneori îmi spun: Nu te mai repezi să ajuți pe toată lumea!! J Uneori, cred că e mai bine să stai în banca ta, mai ales atunci când poți să ajuți, dar nu ți se cere. În rest, repezeala cea de toate zilele JJ

Trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi….

Doar cei care mă cunosc foarte bine știu despre mine că-mi place să pictez ( mă relaxează), să mă plimb prin ploaie și că muncesc zi de zi pentru a păstra proporția ideală între ”autoritar” și ”laisser faire” – e o muncă pe care o duc  nu doar acasă (nu sunt doar mama Vanesei, ci și mama unui tânăr de 14 ani, Darius, cu care îmi dau în continuare examenele ”meseriei de părinte” încercând să-i fiu întâi de toate MAMĂ, dar și PRIETEN, la nevoie) ci și cu prietenii, cu elevii, cu toată lumea. Când alegi bine proporția între acestea două, orice ai alege să faci, îți iese foarte bine și satisfacțiile nu întârzie să apară.