”Eu cred că toți copiii au nevoie de OAMENI. Au nevoie de profesori care să îi vadă, să îi asculte, să îi înțeleagă. Au nevoie de profesori corecți, care cred în ceea ce fac, pe chipul cărora se citește pasiunea pentru educație și dragostea pentru copii.”
Despre oamenii care, prin recunoașterea și asumarea propriilor slăbiciuni, ajung să se dezvolte profesional, un interviu cu doamna Diana Brătucu, învățătoare la Școala Gimnazială ”Traian” din Craiova
de Clara Bujoreanu
1.Ce v-a făcut să îmbrățișați meseria de învățătoare?
Am ales să fiu învățătoare, chiar dacă, atunci când eram mică, îmi plăcea să mă joc de-a doctorul. Cred că am fost inspirată de verișoara mea și am fost încurajată de părinții mei. În liceu, am descoperit că îmi place să fiu înconjurată de copii, am fost impresionată de tot ceea ce face un învățător și, mai ales, o educatoare. Mi se părea fascinant ca 25 de perechi de ochișori (poate chiar mai mulți) să te privească, să se bucure și să se minuneze de cee ace faci, de ceea ce spui. Mi se pare că un învățător are ceva magic pentru că reușește să ajute așa de mulți copii deodată să deslușească tainele cititului, scrisului, socotitului. Cred că am vrut să aflu care este secretul. 😊
2.Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? A coincis realitatea peste care ați dat la început cu imaginea pe care o aveați proiectată în minte?
Îmi amintesc perfect prima zi de școală, o școală mare, unde am preluat clasa I. Aveam 19 ani, ajunsesem într-un loc necunoscut, fără să cunosc pe nimeni, fără să știu încotro să mă îndrept. Nu fusesem niciodată într-o cancelarie, nu văzusem în viața mea o condică de prezență, nu știam prea bine nici ce este o planificare. În primele luni de școală, m-am simțit copleșită.
Nimic din ceea ce îmi imaginam nu s-a adeverit, nici măcar magia aceea din sala de clasă pe care o vedeam eu la orele de practică pedagogică. Părea că eu nu pot să o creez, că elevii mei nu pot fi vrăjiți, că eu sunt atât de mică…
Îmi achiziționasem două ghiduri de predare la clasa I și, îmi amintesc, că studiam și repetam lecțiile de a doua zi în fiecare seară. Am avut noroc să ajung în același an cu o colegă aproape la fel de tânără ca mine cu care m-am consultat zi de zi, dar am fost norocoasă și că am întâlnit mulți colegi cu experiență care au fost dispuși să mă îndrume, să mă ajute, să îmi răspundă la întrebări.
3.Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei? Acum, după atâţia ani, de ce neajunsuri vă mai loviţi?
Cred că cea mai mare dificultate a fost neîncrederea în mine. Am fost un copil timid, care a fost educat într-un sistem de educație unde frica și rușinea au fost emoțiile trăite cel mai des. Când am ajuns la catedră, aveam mereu temerea că cee ace fac nu fac suficient de bine, iar neîncrederea aceasta în mine avea efecte și asupra încrederii în ceilalți. Cred că vorbeam prea mult și ascultam prea puțin, iar faptul că nu aveam copil (de fapt, că eu însămi eram un copil), m-a făcut să nu depun mai mult efort pentru a-i înțelege pe copii. Aveam așteptări prea mari…
Și cred că mi-a mai lipsit ceva: feedback-ul. Aveam nevoie să primesc un feedback constructiv, aveam nevoie să știu că ceea ce fac e bine sau că trebuie să abordez altfel anumite aspecte. Și cred că nici eu nu mă pricepeam prea bine să ofer feedback .
Cred că fiecare debutant are nevoie de un mentor. Unul real!
4.Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Eu cred că toți copiii au nevoie de OAMENI. Au nevoie de profesori care să îi vadă, să îi asculte, să îi înțeleagă. Au nevoie de profesori corecți, care cred în ceea ce fac, pe chipul cărora se citește pasiunea pentru educație și dragostea pentru copii. Au nevoie de profesori blânzi, calzi. De la întâlnirea cu SuperTeach, mi-am dat seama că au nevoie de profesori cu „mentalitate deschisă”, de acei profesori care, cu adevărat, țin cont de interesele, obiectivele și nevoile copilului și sunt în stare să renunțe la obiectivele lor de educație, într-o primă fază, pentru a le păsa de copilul respectiv.
5.Aţi avut nereuşite în anii de profesorat? Dacă da, cum le-aţi depăşit?
În prima parte a carierei mele de dascăl m-am plâns, m-am considerat o victimă a sistemului, m-am considerat nedreptățită, nevăzută, neînțeleasă de părinți, de colegi, de copii, de directori.
În 2009 am plecat de la catedră pe o funcție în inspectoratul școlar, preluând departamentul de proiecte educaționale, învățământ particular și alternative educaționale. A fost perioada în care am crescut cel mai mult datorită faptului că am înțeles că se poate face educație și altfel, am început să înțeleg ce fac bine și, cel mai important, ce nu fac bine, ce pot să schimb, unde trebuie să mai lucrez, să mai învăț. Am învățat să sper, să cred, să mă întreb, să cercetez, să fac. Am început să îmi doresc ”o școală ca afară” pentru că am văzut ”cu ochii mei” ce impact are.
6.Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?
În cei 20 de ani de carieră am avut foarte multe provocări, unele la care le-am făcut față cu bine, altele mai puțin. Cea mai recentă este de acum 3 ani, când am preluat clasa pregătitoare și, după o lună de școală, am plecat să îmi schimb anvelopele mașinii la un service, situat la ieșirea din Craiova către București și m-am trezit la iesirea spre Calafat fără să știu cum am ajuns acolo. Aveam câțiva copilași care simțeam că îmi dădeau de cap, cu care încercasem toate metodele pe care le știam și părea că nimic nu merge… Într-un moment de ”mi se cuvine”, chiar le-am transmis părinților că, dacă până la sfârșitul semestrului I nu își revizuiesc comportamentul (de parcă le învârteau o cheiță-minune), le recomand să se mute la alte clase cu copii mai puțini, unde învățătoarea are timp să le acorde o atenție specială pentru că eu am 31 de copii și nu pot face asta…
Într-un moment de luciditate, mi-a fost rușine de ceea ce am făcut, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva pentru că e clar că nu știu să fac față noilor provocări, așa că m-am decis ca anul acela să fie anul în care să învăț. Și așa am ajuns la SuperTeach Craiova unde am ascultat-o pe Cristina Gheorghe, președintele Institutului Dezvoltării Personale, și parcă am avut o revelație: Schimbarea începe cu mine!
Dar, de fapt, schimbarea mea a început cu SuperTeach și de atunci am învățat să nu mai iau lucrurile atât de personal, am învățat că nu sunt atât de importantă încât toată lumea să se gândească la mine, am învățat să construiesc relații înainte de toate și, cel mai important: am învățat să ascult oamenii din jurul meu.
7.Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
Eu cred că e important să ne schimbăm mentalitatea. Știu… pare așa, ceva… exotic, dar am simțit pe pielea mea ce înseamnă să îți schimbi perspectiva din care privești lucrurile, din care privești oamenii. Cred că e nevoie să ne străduim să privim oamenii din jurul nostru ca pe niște persoane, cu nevoi, provocări și obiective proprii, și nu ca pe niște obiecte de care ne folosim, care ne încurcă sau care ne sunt indiferente. Cred că trebuie să punem mai mult preț pe calitatea relațiilor noastre, să privim dincolo de noi înșine, să arătăm că ”celălalt contează la fel de mult ca mine”.
8.Cine sau ce vă inspiră în carieră?
Mă inspiră toți dascălii care fac lucrurile altfel, mă inspiră oamenii care cred și care investesc în educație, mă inspiră oamenii care cred în mine, mă inspiră copiii mei, mă inspiră copilul meu propriu datorită căruia am învățat să fiu un altfel de dascăl, un dascăl care ascultă, înțelege, învață și crește împreună cu copiii săi.
Anul acesta, mi-am asumat misiunea de a conduce școala în care m-am născut ca dascăl, fiind inspirată de tinerii pe care i-am întâlnit în școala noastră și care mi-au redat încrederea că țara noastră are un viitor bun datorită lor, tineri care au mai mult curaj, forță și determinare de a schimba lumea. M-au inspirat și sute de părinți care mi-au arătat că sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru copiii lor, care cred și investesc în educație, care pot și își doresc să devină un partener de nădejde al școlii.
Am fost foarte norocoasă pentru că, de-a lungul timpului, am întâlnit oameni-lumină, mici și mari, din educație sau din mediul privat, din țară sau din străinătate, de la care am învățat, care au ales să împărtășească, care au crezut în mine, cu care am avut șansa să colaborez, care m-au susținut necondiționat și împreună cu care simt că pot aduce un strop de bine educației.
9.Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?
Primul meu model a fost un inspector școlar. Da, știu, e ciudat. De obicei, inspectorii vin doar în inspecții, critică și scriu rapoarte. Mihaela Brumar a fost unul dintre acei inspectori de la care aveai de învățat în fiecare secundă pe care o petreceai alături de ea. De la ea am învățat să fac lucurile bine, corecte, fără compromisuri sau jumătăți de măsură, dar și să fiu… OM. Ei îi datorez o mare parte din ceea ce sunt azi și continuă să fie o sursă de inspirație pentru mine și îi sunt profund recunoscătoare.
10.Care este deviza după care vă ghidați în viață?
Este una în care cred cu adevărat și care, de câțiva ani, îmi ghidează toată existența: ”Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.
Și cred că misiunea mea este aceea de a ajuta oamenii mici și mari să descopere o versiune mai bună a lor. Pentru că simt că e de datoria mea să dau înapoi o parte din ceea ce am avut șansa să primesc de-a lungul vieții.
