Motto: „Educația este cea mai importantă armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea!” (N. Mandela)
Stăm de vorbă cu Denisa Poenar, de la grădinița Explorador Kinder Klub din Timișoara, jud. Timiș, educatoare și studentă.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Înainte de a fi profesor, consider că este necesar să avem sufletul curat și să fim bine cu noi înșine. Doar astfel putem împărți bunătatea în jurul nostru.
Sunt o persoană perseverentă, care, pe zi ce trece, învață. Învățarea și formarea continuă fac parte din crezul meu.
Simt mereu că orice experiență este un prilej de a mă descoperi și mai bine. Totodată, fiecare moment aduce cu el un cumul de învățăminte, pe care să le pot aplica atât în viața personală, cât și din punct de vedere profesional.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
Grădinița, clasele primare, cât și școala gimnazială le-am parcurs în satul din care provin, la Școala Gimnazială Luncoiu de Jos. Mai apoi, în 2021 am absolvit Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Brad, iar în prezent sunt studentă la Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar.
Între anii 2021-2023 am fost facilitator socio-educațional la Centrele Educaționale FamilyHub în Timișoara.
Din 2023 sunt educatoare la grădinița Explorador Kinder Klub, tot în Timișoara.
Copilăria este pentru mulți dintre noi una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?
Copilăria mea nu se va sfârși niciodată! Cred cu tărie că în fiecare din noi se află sufletul mic, de copil, care vrea cu mare patos să exploreze, să se joace și uneori să „mai copilărească puțin”. Am copilărit într-un sat micuț, Luncoiu de Jos, jud. Hunedoara, acolo unde am lăsat o parte din sufletul meu atunci când am plecat de acasă. Copilăria are un mare impact asupra omului care am devenit astăzi. Probabil, cel mai de preț dar pe care un om îl primește la naștere, este copilăria. Momente magice, zâmbete pure, căldură și iubire sunt doar câteva cuvinte care caracterizează perioada aceea din viața mea. Nu mi-ar ajunge câteva rânduri pentru a exprima entuziasmul cu care vorbesc despre copilăria mea.
Cu siguranță, copilărie înseamnă FRATE pentru mine. Îmi amintesc cu drag, ce rol important a avut fratele meu în această perioadă. Problemele mele au devenit și problemele lui, bucuria mea a devenit și bucuria lui. Mergeam împreună la școală și mă simțeam mereu protejată și iubită. Ne jucam împreună mult când eram eu mai mititică. Odată chiar ne-am făcut o navetă spațială în copacul din fața casei. Totuși, într-o zi, eu și fratele meu am pus copilăria într-o cutie și am devenit adulți. Adulți care își retrăiesc copilăria prin ochii copiiilor lui.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Familia mea este factorul principal care a ajutat la evoluția mea ca om! Am moștenit principii și valori sănătoase de la cele mai importante persoane din viața mea: mama, tata și fratele meu. Ei sunt persoanele care mi-au oferit îndrumare și sprijin necondiționat.
Am fost o adolescentă rebelă și plină de viață, iar familia mea a jucat un rol important în această etapă și nu numai. După ce am absolvit liceul și pașii mei s-au îndreptat la Timișoara, pentru începerea studiilor, ei au fost mereu de partea mea, dându-mi încredere în mine și în forțele mele! Familia mea m-a ajutat să mă dezvolt și m-a învățat, că fără muncă, este destul de greu să ajung unde îmi doresc. Motiv pentru care acum, studiez Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar la Universitatea de Vest din Timișoara și lucrez ca și educatoare la Explorador Kinder Klub. Reușesc să manageriez timpul și să îmi împart atenția în ambele direcții și nu numai.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
Cu sinceritate spun, că mă simt împlinită zilnic. „Arta” și „știința” de a fi educator sunt fascinante. Zilnic mă întâmpină zâmbetele și îmbrățișările celor mai calde suflete, copilașii din grupa mea. Este minunat să mă pot oglindi prin ochii micuților. Țin minte momentul în care am intrat în sala de grupă pentru prima dată și am început împreună o poveste. Povestea noastră, a mea și a lor, pe care, cu siguranță cei mici o vor scrie la maturitate cum știu ei mai bine. Prin ei, eu îmi văd reușitele și rostul. Sunt convinsă că am ales calea cea mai bună! Este fascinant să te trezești dimineața și să aștepți cu nerăbdare să ajungă primul copil, fără ca măcar să simți o secundă că ești la un job jumătate din zi.
Ce ați schimba, dacă ați putea, în sistemul de învățământ românesc?
Oh, foarte bună întrebare! Avem nevoie de schimbare, dezvoltare și inovație în ceea ce privește învățământul românesc. De câteva zile, am fost la un seminar, unde am vorbit cu doamna profesoară despre rezultatele pe care România le-a avut la testele PISA. Cu tristețe spun, dar suntem pe penultimul loc în UE. Așadar, a venit momentul! A venit momentul să producem schimbări, a venit momentul să nu mai putem etichete, să validăm elevii, să îi apreciem! Am cunoscut atâtea cadre didactice minunate și dedicate, încât încă mai sper într-o schimbare a sistemului de învățământ românesc. De pe băncile școlii, ar trebui să ieșim pregătiți pentru viață, pentru ce ne așteaptă dincolo de porțile școlii. Viața este creată dintr-un amalgam de trăiri, succese, eșecuri, emoții. Din acest punct de vedere, eu încerc să îmi transpun copiii din grupă în cât mai multe contexte de viață reală.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Când eram în școala primară, doamna învățătoare mi-a transmis iubirea pentru această profesie. Îmi doream să fiu ca dumneaei când voi fi mare. La scurt timp după ce am învățat să scriu câteva litere, am încercat să îmi învăț și pisicile să scrie. Dada! Este o poveste reală! Am preluat modelul doamnei de la clasă și l-am adaptat la „elevii mei” de acasă, care erau două pisici. De mică mi-am dorit să fac ce fac acum. Cu toate acestea, am avut un moment în adolescență în care nu îmi mai doream același lucru, fapt pentru care nu am urmat un liceu vocațional.
Cred cu tărie, că noi, cadrele didactice suntem suma profesorilor pe care noi i-am avut de-a lungul anilor. Eu, începând de la grădiniță până la facultate, am întâlnit o mulțime de profesori minunați, cărora nu pot decât să le transmit mulțumiri, aprecieri și mi-as dori sa știe că dânșii mi-au insuflat iubirea spre această profesie minunată!
Într-o lume în care informația este la un click distanță, care este rolul școlii?
În această lume, școala este locul în care digitalizarea se poate transforma într-un avantaj. Tehnologia este o unealtă pe care o putem folosi ca pe un aliat. Școala trebuie să îi învețe pe elevi, cum tehnologia poate fii prietena noastră, ci nu „o armă secretă” care ne secătuiește de energie. Școala ere, deci, rolul de a preveni, nu de a nu folosi!
Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?
Ambiția este trăsătura de caracter dominantă. Încerc să caut soluții mereu pentru a-mi îndeplini visul.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Îmi place să mă bucur de natură, de o carte bună, de familie. Și cel mai important, încerc să mă bucur de mine. Îmi place să merg la Biserică, îmi place să savurez o cafea cu prietenele mele și urmăresc podcasturi destul de des în ultimii doi ani.
Care este deviza după care vă ghidați în viață?
Deși poate suna clișeic sau paradoxal, deviza ori una din valorile insuflate de la tatăl meu este că „atunci când simți că nu mai poți, mai poți puțin”. Totodată, tata mi-a transmis faptul că eu pot fi cel mai dur ori mai critic evaluator al meu. Așadar, perfecționarea și dăruirea pentru această meserie sunt o formă prin care eu rămân constantă. Trebuie să recunosc, că sunt puțin perfecționistă, în felul meu.