„Educația este cea mai puternică armă pe care o voi folosi pentru a schimba lumea”
Nelson Mandela
Astăzi stăm de vorbă cu Crina Tăiatu, absolventă a Liceului Pedagogic „Mircea Scarlat” Alexandria, profilul învățător-educatoare, absolventă a Facultății de Stiințe ale Educației, specializarea Pedagogia învățământului primar și preșcolar din cadrul Universității Pitești, licențiată în filologie a Facultății de Litere din cadrul Universității „Spiru Haret”, absolventă a masterului din cadrul Facultății de Litere a Universității „Spiru Haret”, cu specializarea Limba și literatura română, și, nu în ultimul rând, profesor învățământ primar la Școala Gimnazială Băbăița, Județul Teleorman.
Cine este Crina Tăiatu, cea de dincolo de catedră?
Crina este, în primul rând, un om care încearcă să se bucure de viață, să o ia ca atare, cu grijile, bucuriile, împlinirile, dezamăgirile și provocările ei.
Este soție, fiică, soră, prietenă, este omul care încearcă să-și iubească aproapele dezinteresat, omul care nu urăște pe nimeni, omul plin de defecte, omul vulnerabil, omul căruia îi plac provocările și care încearcă zi de zi să iasă din zona de confort și să treacă dincolo de hotarele specializării sale.
Dincolo de asta, sunt pasionată de cărți și lectură, de muzica bună, de călătorii, îmi place să muncesc dar și să petrec momente memorabile în compania celor dragi.
Mai presus de asta, sunt omul care are șansa de a se trezi în fiecare dimineață făcând ceea ce îi place, conștient de oportunitatea pe care i-a oferit-o viața, aceea de a CREȘTE o dată cu sufletele ce-i trec prin mână și-i rămân în inimă, generație cu generație.
Ce anume v-a determinat să îmbrățișați această profesie?
Oh…(râde), povestea aceasta trebuie amintită, deoarece nu are deloc un început tipic, obișnuit.
Totul a început în urmă cu 17 ani la absolvirea ciclului gimnazial, când trebuia să mă pregătesc de admiterea la liceu.
Fire visătoare, îmi doream foarte mult să urmez un liceu de muzică, însă mama mea avea alte planuri în ceea ce privea viitorul meu. Din cauza faptului că și-a dorit să fie învățătoare și nu a reușit, a decis ca întâi născuta să meargă la un liceu de profil, pentru a îmbrățișa cariera pe care dumneaei nu a reușit să o aibă.
Îmi aduc aminte cum mergeam plângând la probele eliminatorii și îmi spuneam în gând că nu voi profesa niciodată.
Cu toate că nici astăzi nu sunt de acord cu astfel de abordări și mizez pe o colaborare părinte-copil în ceea ce privește viitorul acestuia, vreau să-i mulțumesc și aici pentru îndrumarea ( în stil propriu, ce-i drept) și sfaturile pe care mi le-a oferit, cu atât mai mult, cu cât, în clasa de liceu, l-am cunoscut pe cel care astăzi îmi este soț, și el, la rându-i, învățător.
Scânteia, însă, s-a aprins în momentul în care am început practica pedagogică și mi-am dat seama că aceasta este profesia pe care vreau să o practic toată viața.
Încă simt cu ce însuflețire așteptam zilele de vineri pentru a merge la practică, ori de lecțiile demonstrative, iar aici, aș dori să menționez că în drumul meu spre formarea profesională, am întâlnit cadre didactice extraordinare care se făceau ascultate și ne ascultau.
Din păcate, unii dintre ei au plecat dintre noi, dar rămân în inimile noastre ca formatori și OAMENI de excepție.
Cum a fost debutul dumneavoastră și care sunt cele mai mari provocări la început de drum?
Pentru mine, trecerea de la practica pedagogică pe care o făcusem în liceu și venirea la catedră, a fost ca o pantă abruptă, neștiind, de fapt, care este realitatea și ce provocări te așteaptă la început de drum.
Acum, privind în urmă, căci au trecut mai bine de 10 ani, experiențele, greutățile, naivitatea unui început fac bine, te formează, te călesc și aici mă refer și la neajunsurile de ordin material, de efectivele mici de la sate (în primii doi ani de profesorat s-au închis patru școli din zona mea), la mediul diferit în care cresc acești copii.
Totodată, vorbim și despre temerile, întrebările pe care ți le pui ca debutant, la cum ești primit în colectiv, și atunci te gândești dacă ești suficient de bun, dacă faci față provocărilor de orice fel, dacă este potrivită pentru tine această profesie, însă eu, m-am bazat pe feed-back, iar când acesta este favorabil, mergi mai departe și vrei să fii tot mai bun.
M-a ajutat faptul că am avut chimie cu elevii, căci, de fapt, pe lângă informațiile pe care le transmitem, este important cum le transmitem, ce relație dezvoltăm cu fiecare dintre elevi după ce catalogul s-a închis și cât de mult îi înțelegem și suntem alături de ei și cu ce rămân de la noi, în momentul în care „colaborarea s-a încheiat”.
Dacă mi se permite, aș veni cu un sfat către tinerii debutanți care, la rândul lor, probabil își pun astfel de întrebări.
Credeți în voi, munciți mult, cereți ajutorul colegilor competenți, citiți cărți de specialitate, dezvoltați-vă, pliați-vă pe generațiile actuale, înțelegeți-le și educați-le cu dragoste și din dragoste. Și nu uitați, am fost acolo, am avut aceleași frământări, vă înțelegem.
Ați amintit de mediul rural la întrebarea anterioară. Care sunt cele mai mari provocări ale unui cadru didactic care predă în mediul rural?
De când am intrat în învățământ, am predat numai în mediul rural, și deși ambele medii vin cu provocările lor, unele comune, altele diferite, în ziua de astăzi, a fi cadru didactic în mediul rural este un maraton continuu.
Îmi aduc aminte de îndemnul bunicului meu, acela de a mă face „prefesoară” căci stau și iau banii degeaba și mă bucur că a trăit și mi-a auzit părerea, pentru că, din păcate, astfel de idei preconcepute încă se mai întâlnesc în mediul rural.
Pe lângă asta, ne lovim de lipsa de materiale, de săli de clasă nemodernizate, de bani cheltuiți din buzunarul propriu pentru că dorința mea este să nu se simtă această discrepanță. Investesc în formări continue, caut să țin pasul cu inovațiile cu metodele și strategiile actuale și mai ales cu excursii menite să le arate copiilor că se poate și altfel.
Vorbind de ieșiri, cu stupoare și tristețe, prin excursiile pe care le organizam, aveam elevi care nu merseseră până atunci în orașe sau cu mijloace de transport în comun, ori la cinema, iar aici intervine, după părerea mea, cea mai dureroasă și tristă față a acestei profesii și anume, neputința.
În același timp, însă, să vezi că poți face ceva pentru comunitatea în care trăiești și activezi, este cea mai mare împlinire pe care o poți avea ca om.
Edificatoare este experiența pe care am trăit-o în iarna anului 2017, înainte de vacanța de Crăciun, când, ajunși la școală, elevii nu mai aveau bănci care să poată fi folosite. Încă simt sentimentele de frustrare, tristețe, neputință pe care le-am trăit, pentru că în ziua aceea mi-am dat seama care este unul dintre rolurile mele ca dascăl.
Așadar, am pus la bătaie un plan care să ne aducă suma necesară pentru achiziționarea de bănci noi și cum se apropia Crăciunul, elevii au confecționat felicitări pe care le-am vândut într-o campanie demarată pe rețelele de socializare.
Mobilizarea și bucuria cu care oameni necunoscuți au răspuns inițiativei noastre au fost exemplare și, implicit emoționante, astfel încât, în ianuarie, la o lună după campanie, 24 de elevi aveau bănci noi.
Cred eu, că pe lângă bucuria de a avea mobilier nou, copiii au învățat lecții mari, care sper eu, le vor rămâne drept reper mai departe în viață, ori de câte ori cel aflat în impas va avea nevoie de ajutor.
În ceea ce mă privește, am rămas cu una dintre cele mai frumoase experiențe profesionale și deopotrivă personale.
Tot în acea perioadă, Cristina, colega mea de liceu a înființat o asociație care ajută copiii care provin din medii defavorizate, iar ceea ce presupunea un parteneriat pe termen scurt, s-a transformat într-o colaborare fructuoasă.
Așadar, de 3 ani, în perioada Sărbătorilor de iarnă, asociația R.A.Z.A. colectează scrisori trimise lui Moș Crăciun, iar copiilor, cu ajutorul oamenilor inimoși, le sunt trimise cadourile mult dorite.
Dar activitatea Asociației nu se oprește aici, iar anul trecut, cu ajutorul ei, școala noastră a primit o donație de 11 calculatoare și o imprimantă multifuncțională.
Este minunat să întâlnești în drumul tău oameni care rezonează cu tine, oameni implicați, care ajută dezinteresat!
Cum ați descrie elevul de astăzi, cu ce diferă el de la generație la generație?
Îmi vin în minte vorbele bunicii Stela (unul dintre modelele mele în viață) care folosea la orice conflict dintre generațiile din familia mea, aceeași vorbă „pe vremea mea nu era așa”.
Nu pot spune că folosesc vorbele ei, dar cert este faptul că provocările generației actuale sunt diferite de cele ale generației mele sau cele anterioare și nu privesc asta ca pe un fapt negativ, ci noi uităm să o înțelegem, să o ascultăm, să îi oferim timpul și răbdarea noastră.
Uităm că elevul de astăzi este tot copil, cu aceleași cerințe și aceeași nevoie de atenție.
Într-adevăr, într-o lume tot mai digitalizată și mai informatizată care impune un nou ritm, copilul generației actuale își pierde atenția și concentrarea mai repede, însă, tocmai aici intervine cadrul didactic care găsește metodele potrivite, capabile să atragă elevul în procesul educațional și îl ajută să-și găsească drumul și menirea într-o societate tot mai tulbure și mai grăbită.
Ori, cum putem face asta, dacă nu cu dragoste, răbdare și spontaneitate?
Pornind de la răspunsul anterior, aș dori să vă întreb, ce modele ați avut în viață?
De bunica mea am amintit în răspunsul precedent. Era, într-adevăr, o femeie de fier, o luptătoare, supraviețuitoare a celui De-al Doilea Război Mondial, ambițioasă din fire, singura fată din sat care avea șase clase.
Toată viața a trăit cu această neîmplinire profesională, de aceea, în momentul în care a aflat că sunt dascăl a plâns, iar din primul meu salariu i-am luat bomboane pe care, mai târziu am aflat, nu le-a mâncat pentru a păstra cât mai mult timp din ele.
Mă bucur că astăzi, când privesc la sora mea, Oana, regăsesc acea înțelepciune caracteristică bunicii Stela.
Modele am avut de-a lungul timpului, pornind de la familia mea, la profesorii, colegii, învățătoarele mele cu care mă reîntâlnesc când și când, cu aceleași emoții de elev de fiecare dată, la oamenii din jurul meu care mă influențează și mă ajută să cresc.
Ceea ce le spun elevilor mei este cât de important este modelul pe care ni-l alegem în viață, modele care să-ți insufle dorința de a te dezvolta.
Cred cu tărie că drumul nostru prin viață reprezintă suma alegerilor pe care le facem, a experiențelor pe care le trăim și a oamenilor de la care ne inspirăm și cu care ne înconjurăm.
În viața oricărui cadru didactic, fiecare elev are un loc în inima lui. Ce ați vrea să știe elevii pe care i-ați îndrumat și îi îndrumați?
În primul rând, mi-ar plăcea ca acest răspuns să ajungă la fiecare dintre elevii mei, foști și actuali, pentru că aș dori să le cer iertare și să le spun că ori de câte ori, din cauza limitărilor mele ca om, ca ființă vulnerabilă supusă greșelii, nu am fost înțeleasă, au simțit că nu îi ascult, s-au simțit nedreptățiți, nu a fost din vina lor.
Aș dori să știe că sunt un om cu defecte, că fiecare dintre ei este unic și frumos, iar în inima mea fiecare dintre ei ocupă un loc egal.
Aș vrea să știe faptul că a fi profesor este mai mult decât o meserie, este o menire, de aceea mă bucur nespus când văd elevi care îmbrățișează cu drag aceeași profesie, iar astăzi, îi pot numi cu mândrie, colegi.
Sunt lucruri pe care nu le faceți cu plăcere sau nu vă place să le faceți deloc?
Cu siguranță sunt lucruri pe care nu le fac cu plăcere, inclusiv în meseria pe care o am, dar, cum le spun și elevilor mei, și acestea necesită timpul și atenția noastră, cu alte cuvinte, trebuie făcute, important este să găsim un echilibru între ceea ce ne face plăcere și ceea ce trebuie făcut.
De exemplu, pe mine, birocrația din sistemul de învățământ mă obosește, necesită timp și este consumatoare de energie.
Sunt lucruri pe care le-ați schimba la sistemul de învățământ din România? Ce anume ați schimba?
Cred că aceasta este o întrebare care doare fiecare cadru didactic din România.
Îmi aduc aminte de naivitatea primilor ani de învățământ când se vorbea despre reformă, iar eu credeam în ea(râde).
Timpul mi-a demonstrat, însă, că reformă nu prea se face, în schimb, profesorii continuă să facă ce știu mai bine, să educe.
Sunt convinsă că aceasta nu este doar vocea mea, ci a majorității colegilor mei, care in fiecare zi de școală, trebuie să supraviețuiască unui sistem care se afundă tot mai mult.
În linii mari, dacă aș avea putere, aș depolitiza întreg sistemul educațional, apoi aș implementa (real) învățământul gratuit, căci nu-i așa, ce părinte nu știe cât costă învățământul „gratuit” în România?
Și, să nu încheiem într-o notă tristă, cred că până la marile schimbări, fiecare dintre noi, fie cadru didactic, părinte sau copil trebuie să-și aducă aportul cu mici schimbări care ne pot face traiul în comunitate mai bun.
În final, ne puteți spune ce anume vă inspiră în viață?
Încerc zilnic să mă inspir de la oamenii din jurul meu, de la profesioniști, de la bătrâni, tineri, elevii mei, din cărțile pe care le citesc, călătoriile pe care le fac, muzica pe care o ascult, experiențele dureroase prin care trecem.
Mă inspir din alte modele educaționale pentru a le face viața mai frumoasă elevilor mei, pentru a fi profesionistul de care au nevoie.