Costin Popescu (Franța)

Ce te-a determinat să pleci din România și să te stabilești în Franța?

România a reprezentat pentru mine o etapă esențială în dezvoltare deoarece aici m-am format la una dintre cele mai prestigioase universități din țară, UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, Iași. Tot aici am lucrat în sitemul public, la Spitalul de Urgență al Municipiului Roman alături de oameni pe care îi respect: Cucu Marina, Cătălina Bocancea, Iuliana Pricop, Gabi Anitei, Balint Mihaela.

După această etapă din sistemul de stat, am luat contact cu mediul privat, lucrând în București, la Clinica Vertebromed, alături de medicul chiropractician  Artur Donica și de colegele mele de la acea vreme Silvia Iacob și Nicoleta Simionescu.  Experiențele din sistemul de stat și cel privat m-au ajutat enorm și au reprezentat o rampă de lansare deosebită pentru mine, un tânăr kinetoterapeut.

Deși știam că pot progresa relativ repede și în țară, mi-am propus să ies din zona de confort și să aleg o experiență în străinătate. Am avut  ocazia de a lucra în Arabia Saudita, la Ryad, trecând cu brio de interviul cu managementul unei clinici de acolo. Dar când am aflat care sunt condițiile dificile pe care trebuia să le îndeplinesc dacă  doream să vin cu soția, a fost un blocaj ce m-a  reorientat către un paradis al kinetoterapiei și anume Franța.

Franța este una dintre țările europene cu cele mai bune sisteme de sănătate. Aici meseria de kinetoterapeut este foarte respectată și sănătos implementată din punct de vedere legislativ.

Având un foarte bun prieten kinetoterapeut în Nice și mentor pe tot acest parcurs de început de drum, Cătălin Donisan, l-am sunat și i-am cerut și lui sfatul. Mi-a vorbit foarte frumos despre sistemul de aici și mi-a dat curaj să încerc acest nou capitol din viața mea.

Cum te-ai adaptat la stilul de viață și cultura din Franța? Care au fost cele mai mari provocări și ce aspecte îți plac cel mai mult în noua ta țară de rezidență

Nu mi-a fost ușor în primele luni în Franța deoarece nu știam să vorbesc absolut deloc franceza iar bariera lingvistică este foarte frustrantă când nu poți comunica ceea ce gândeşti. Așa că am început într-o stațiune balneară, la Bareges unde am lucrat cu foarte mulți colegi români și cu bunul meu prieten Alex Neagu care m-a ajutat enorm în integrarea din acea perioadă. Au fost 3 luni frumoase unde am evoluat la nivel de limbă franceză și care mi–au permis ca în primăvara anului 2017 să plec definitiv din România cu soția mea și să ne stabilim în ,,cea mai frumoasă regiune de pe glob’’ cum îmi place mie să îi spun și anume,  în Pirineii Orientali.

Provocarile, în general au fost din punct de vedere lingvistic dar și birocratic. Franța este foarte stufoasă și foarte strictă când vine vorba de acte. Am avut noroc că am avut-o lângă mine pe soția mea,  Geanina, cea care a asigurat suportul logistic pentru șederea și integrarea noastră în Franța.

Cât privește aspectele pozitive ale acestei țări, sunt multiple dar aș enumera curățenia, infrastructura și oamenii foarte dispuși să te ajute dacă știi să te integrezi.

Ce sfaturi ai pentru cei care doresc să urmeze calea ta și să se mute într-o altă țară pentru a-și desfășura cariera în domeniul kinetoterapiei?

In primul rând să aibă încredere în ei  pentru că e dificil dar nu imposibil.  Trebuie să echivaleze studiile, iar apoi să lucreze cu o agenție de recrutare.

Ai întâlnit obstacole sau dificultăți în procesul de integrare în Franța? Cum le-ai depășit și ce te-a ajutat să te adaptezi mai ușor?

La început este normal să fie greu deoarece, necunoscând limba și în general cultura și tradițiile franțuzești ești un “outsider”, dar dacă ai deschidere spre cunoaștere și acceptare pentru „NOU’’, integrarea este mai ușoară. Pentru mine a fost greu deoarece îmi lipseau familia, surorile mele Ancuța, Cătălina, Oana  mama, Rodica și prietenii. Dar pentru că am avut-o pe soția mea lângă mine, am reușit să ne creăm mediul nostru cald pe care îl numim acasă. Acasă nu e o locație, ci un sentiment de protecție, iubire și înțelegere.

Care sunt planurile tale de viitor în ceea ce privește cariera de kinetoterapeut și pasiunea ta pentru alergarea la trail?

Planul meu profesional este să continui să evoluez și să mă specializez.

Alături de asociatul meu am deschis două cabinete de recuperare în Millas, un orășel cu 6000 de locuitori. Avem un asistent și în curând echipa se va mări deoarece soția mea a terminat studiile de Kinetoterapie și Motricitate Specială și va veni să lucreze cu noi.

Ceea ce e foarte productiv în Franța este faptul că ești obligat să faci în fiecare an minimum două formări și că în funcție de modulul ales, statul îți decontează o parte sau integral costul formării, sau chiar te plătește pe tine dacă alegi din temele deja propuse.

În plan personal, pasiunea pentru trail, a început în anul 2019 atunci când colegul meu a zis să ieșim la alergat. Necunoscând traseul l-am urmat și am  escaladat un perete crestat în piatră de aproximativ 100 m.  Apoi am ajuns pe vârful emblematic al Catalanilor francezi numit Pic du Canigou cu o înălțime de 2784m. Tot returul spre casă l-am facut în alergare. A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată.

Ce te-a impresionat cel mai mult în Franța și care au fost cele mai mari lecții pe care le-ai învățat de când te-ai mutat acolo?

Sunt foarte multe lucruri care m-au impresionat în Franța, de la varietatea infinită de brânzeturi, la conservarea și valorificarea patrimoniului arhitectural, la iubirea de natură și iubirea pentru sănătatea fizică și mentală. Este acordată foarte multă atenție modului de a trăi. Nu e important să trăiești, ci e important cum trăiești. Nevoia de cunoaștere, de libertate spirituală, culturală, fizică sunt lucruri perfect naturale aici. Cred că lucrul ce m-a impresionat cel mai mult e faptul că Franța este o țară foarte boemă, primitoare și interculturală.

Atâta timp cât tu, în calitate de străin faci pasul spre integrare, toți ceilalți din jur te vor ajuta să treci peste bariera de limbă și diferențele culturale. Atâta timp cât vei sta doar în comunitatea ta română, anglofonă, arabă, nigeriană, spaniolă, portugheză, nu vei reuși să te integrezi și vei fi privit și după 30 de ani ca un străin.

In ceea ce privește lecțiile de viață învățate aici sunt în paralel cu traseul meu profesional și personal.

Ajungând  în Franța la 27 de ani, am început de jos, lucrând în therme unde nivelul meu profesional depășea nivelul competențelor pentru a lucra acolo. Dar am apreciat acea perioadă pentru că acolo am început să învăț limba franceză, și acolo ne-am făcut primii prieteni francezi.

Aceea perioadă m-a învățat să mă trezesc la ora 5, să îmi prioritizez obiectivele în viață.

Apoi,  a urmat perioada când am înlocuit kinetoterapeutii francezi, capitol care mi-a oferit șansa să văd metode diferite de reeducare. In continuare am vrut să fac următorul pas, ca asistent al actualui meu asociat. In acea perioadă m-am dezvolatat cel mai mult din toate punctele de vedere deoarece nu mai eram salariat, ci eram responsabil pe lângă procesul kinetoterapeutic de foarte multe alte activități: contabilitate, întreținere, contacte cu furnizorii, relația cu contabilul …Tot în această perioadă a venit pe lume și fiul nostru care a înrădăcinat și mai mult ideea de acasă, în Franța.

Cum a influențat mutarea ta în Franța cariera ta de kinetoterapeut?

Cariera mea de kinetoterapeut a fost un real crescendo și dacă în România nu lucrasem decât cu câteva categorii de pacienți, aici am avut o paletă largă de diagnostice și pacienți: nou născuți de o săptămână, adolescenți, sportivi (rugbyman) adulți, până la pacienți de 100 de ani, în plină formă. Diferența dintre România și Franța în meseria aceasta este că aici avem mult mai multă autonomie. Facem diagnosticare diferențiată, eliberăm ordonanțe cu aparatură ortopedico traumatică, aplicăm tehnicile de reeducare alese de noi. Statutul unui kinetoterapeut în Franța similar cu cel  al doctorului. Lucrăm în echipă pluridisciplinară și nu subordonați, ceea ce pentru tine ca specialist îți oferă libertate de lucru dar și o mai mare responsabilitate.

Cum ai reușit să îți menții legăturile profesionale cu comunitatea de kinetoterapeuți din România și cum te implici în dezvoltarea acestei profesii în țara ta natală?

Am foarte mulți colegi de generație cu mine care s-au instalat în Franța iar cei din România au un parcurs foarte frumos,  deasemeni. Aș putea să precizez cazul lui Denis Vicovan care este în București și este un profesionist desăvârșit.

Ai participat la competiții de alergare în Franța? Care a fost cea mai memorabilă experiență de până acum și cum te-ai pregătit pentru ea?

Da, am participat deja la foarte multe competiții în departamentul unde mă aflu dar și în afara lui. Unele trailuri le-am facut de două sau de trei ori. Rezultatele s-au îmbunătățit de la an la an. Am început oficial primul trail în 2019, în 2021 am facut weekend de weekend ieșiri cu bicicleta pe munte, pe teren accidentat, iar în 2022 am facut multe ore de antrenamente în sala de forță. Trecând prin aceste sporturi relativ paralele am realizat că nici un efort muscular nu-mi aducea satisfacția pe care o am după ce ajung pe vârful unui munte. Dar cele două discipine, bodybuilding-ul si  mountainbike-ul mi-au pregătit corpul din punct de vedere neuro muscular pentru sportul pe care îl practic azi.

In 2022 am participat pentru prima dată la campionatul Canigoului, un traseu de 33 km și 2400 de denivelare pozitivă alături de prietenul și partenerul de antrenament Bogdan Potur. Împreună am terminat aceasta probă susținându-ne reciproc din punct de vedere moral.

Trailul este o competiție fizică până la un moment dat când apare acel sentiment neplăcut numit durere. Din acel moment începe psihicul să își pună întrebări existențiale: de ce să suferi, de ce să nu te întorci unde e confortabil și bine, de ce să nu stai relaxat pe plaja? Atunci intervine raționamentul care trebuie antrenat cu mult timp dinainte. La toate acele întrebări trebuie să îți răspunzi cu faptul că ești acolo deoarece ai făcut atâtea sacrificii să fii în cursă (nu ai mâncat ce ai vrut, te-ai privat de atâtea lucruri care îți faceau poftă tocmai ca să ai posibilitatea de a fi acolo! Apoi nu trebuie să uit motivul real pentru care fac cursa, de exemplu eu toate cursele pe care le fac le dedic familiei mele,  soției și băiețelului meu de 4 ani. Durerea este doar metoda prin care creierul te atenționează că tu, ca individ, ieși din zona de confort. Așa că deși am bătături, mușchii plini de crampe, senzații de somnolență și  foame / sete, continui pentru obiectivul final, de a termina cursa într-un timp cât mai bun.

Este o disciplină ce iți oferă o satisfacție extraordinară și un sentiment de împlinire sufletească. Imi aduc aminte că atunci când am facut această cursă eram epuizat  spre sfârșit dar când mi-am vazut soția, copilul, prietenii și vecinii care strigau de bucurie că mă vedeau venind, și mă așteptau cu tricolorul românesc iar organizatorii cu medalia de finisher, mi-au dat lacrimile de fericire.

Un alt aspect al acestei discipline este că poți crește la nivel de performanță destul de repede. Nici o altă disciplină nu-ți oferă șansa ca după câteva curse să intri direct în circuitul unor curse importante unde alergi alături de nume mari din domeniul respectiv. Dar trailul îți oferă această șansă și pe lângă asta, este o disciplină pe care o poți practica toată viața. Am alergat cot la cot cu persoane de 20, 30 de ani dar și de 70.

Este sportul care m-a perfecționat, m-a disciplinat și care îmi dă speranța că într-o bună zi voi putea participa alături de fiul meu la cât mai multe evenimente posibile.