de Beatrice Anisoiu
Repere biografice: s-a născut în anul 1808 în apropierea Prutului, lângă Iași, și va deceda la vârsta de 60 de ani. A fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.
Fiul unui boier de origine răzășească, rămâne de timpuriu fără mamă și își va însoți tatăl pretutindeni. Astfel, izbucnind revoluția din 1821, s-a refugiat în Basarabia cu tatăl său unde, la Chișinău, face cunoștință cu poetul rus Aleksandr Sergheevici Pușkin, acesta fiind și cel care îi trezește interesul pentru literatură. După moartea tatălui său, rămas orfan la vârsta de 18 ani, intră copist la vistierie, începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de boieri pe atunci.
Autodidact, însetat de cunoaștere, interesul tânărului pentru lectură crește permanent, fapt ce va duce și la dorința de a scrie. Negruzzi va debuta cu traduceri din literatura franceză: Voltaire, La Fontaine, Victor Hugo, Moliere, însă, cu timpul, va scrie în toate genurile: poezie, proză, dramaturgie, epistole și memorialistică, iar lucrările sale vor fi publicate în tipografiile, revistele și ziarele din București, Iași și Brașov.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840). A scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui, însă, cea mai însemnată lucrare în versuri este poemul Aprodul Purice. Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este „Alexandru Lăpuşneanul”, iar a treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori contemporani lui, în alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării.
1840 este anul de strălucire a literelor și culturii românești; Negruzzi, împreună cu Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, face parte din Comitetul teatral din Iași și pe parcursul a patru ani aceștia vor coordona intens activitatea culturală din Moldova, căutând să impună în repertoriul actoricesc piese românești, pe înțelesul publicului majoritar. De aici, pornește și imboldul de a scrie teatru fiindcă nu exista un repertoriu național.
De asemenea, anul 1840 este marcat și de un mare eveniment cultural: apariția „Daciei literare”, revistă al cărei program îl anunța Mihail Kogălniceanu în binecunoscuta-i Introducție. Costache Negruzzi este implicat direct în activitatea jurnalistică, făcând parte din grupul redacțional, el devenind susținător al programului național de dezvoltare a civilizației, a culturii și literaturii române. Încă din primul număr al revistei va publica două articole despre frumusețea și bogăția spirituală a țăranului român descoperită prin cunoașterea cântecelor populare – „Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei” și „Cântece populare a Moldaviei”. Tot acum publică nuvela istorică, capodopera sa, „Alexandru Lăpușneanul” considerată în epocă o ilustrație creatoare a programului național enunțat de Kogălniceanu. Această scriere va rămâne până astăzi capul de serie al nuvelistice istorice românești, model al speciei. Despre valoarea acestei scrieri, peste ani, va scrie marele istoric și critic literar, George Călinescu care a afirmat că ,,nuvela ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.
Ce nu știați despre Costache Negruzzi…
Costache Negruzzi și-a început studiile, după obiceiul familiilor cu stare bună, cu profesori în casă. De copil, Negruzzi s-a dovedit a fi o minte ascuțită și cu un spirit critic matur căruia îi plăcea să descifreze singur tainele cărților. Dacă este să credem mărturisirile din opera „Cum am învățat românește”, Negruzzi a învățat să citească în limba maternă după o experiență nereușită cu dascălul Socoleanu (nume „travestit” din necesități literare). Iată povestea lui: la vârsta de 12-13 ani, deși era cunoscător de limba greacă și franceză, cititor înfocat al lui Homer și Euripide și familiarizat cu operele lui Platon și Aristotel, băiatul nu știa, însă, să citească în limba română, din acest motiv tatăl hotărăște ca Negruzzi să meargă la Seminarul de la Socola unde asistă la mai multe ore: geografie, istorie și limba română. Dintre toate materiile la care a luat parte, în calitate de auditor, cel mai mult îl uimește ora de gramatică a limbii române, ținută de un cunoscut și „erudit” profesor care demonstrează în fața grupului, cu ajutorul unui elev, cât de dificilă este gramatica limbii noastre în care același cuvânt se poate scrie în trei feluri, după înțelesul pe care îl are. Entuziasmați de erudiția profesorului, atât tatăl cât și fiul conștientizează că trebuie să se apuce de învățătură. În acest sens, părintele îl va chema acasă pe bătrânul profesor ca să dea lecții de limba română fiului său, Constantin, de trei ori pe săptămână.
Încântat că va primi învățătură de la un dascăl foarte învățat, copilul așteaptă cu emoție prima întâlnire cu acesta. Dornic spre a cunoaște și înțelege cât mai repede tainele limbii materne, elevul își așteaptă dascălulul cu emoție. Profesorul, însă, își începe ora cu noțiuni elementare cum ar fi alfabetul și împărțirea literelor pe sunete, precizându-i că, până la viitoarea întâlnire, el trebuia să știe pe de rost alfabetul. Decepționat de modul pueril în care profesorul hotărâse să-l învețe gramatica, tânărul Constantin îl apostrofează pe dascăl pentru batjocura la care l-a supus, dându-i să citească literele din abecedar, tocmai pe el cel care știa a citi grecește, a scrie și a vorbi fluent franțuzește: „D-ta vrei să mă batjocorești (…) dă-mi o gramatică, arată-mi construcția verbelor, ortografia.” Dezămagit, dar mai ales furios, băiatul aruncă abecedarul pe masă și după plecarea profesorului răscolește în biblioteca tatălui său după cărți românești și cu ajutorul abecedarului rămas de la dascăl izbutește în doar câteva ceasuri să citească și să scrie românește de unul singur. La a doua întrevedere cu profesorul, Constantin îl înmărmuri cu știința lui, ba mai mult, ca să se răzbune, băiatul i-a alcătuit o serie de întrebări prin care să-l pună în încurcătură: „De unde a luat Adam și Eva ac și ață de a cusut frunzele de smochin, în vreme ce pe atunci nu era nicio fabrică? Sau pentru ce uneori vara plouă cu broaște (…)?”. ceea ce îl făcu pe profesor să iasă pe ușă, nemaiîndrăznind să vină la o altă întâlnire.
Maturul Constantin Negruzzi a apreciat toate bunurile lumii civilizate, se îmbrăca după moda nemțească, iubea teatrul, opera franceză și italiană, citea cu o plăcere aparte pe Victor Hugo, adora să călătorească, preferând stațiunile baleneare din Europa.
S-a dovedit a fi și un spirit „european”, însă, era și împotriva „civilizației” atunci când era vorba de poporul român, în mare parte alcătuit din oameni simpli. Se spune că atunci când un țăran l-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să-și dea copiii pe la școli înalte, Negruzzi i-ar fi răspuns: „Să-i dați la dascălul din sat să-i învețe limba lor, ca să poată citi cărțile cele bune care-i învață cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinți și pre mai marii lor(…), cum să se ferească de lene și de beție, și prin urmare cum să se facă buni gospodari ”(Scrisoarea XXV, Omul de la țeară).
În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi. Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Se căsătorește și are patru copiii. Deseori, părăsește locuința de la oraș cu salonașul plin cu mobile vechi și cu Rafael pe pereți pentru a-și petreace viața la țară, la moșia sa, unde alături de prietenul său, câinele Bogonos, obișnuiește să stea în grădina plină de dalii, garoafe, roze și micșunele, fumegând ciubuce și bând cafea. Îi place să mânânce bine și se spune că mâncarea preferată erau macaroanele. Pasiunea pentru arta culinară se vede și prin întreprinderea unui tratat culinar pe care îl alcătuiește împreună cu prietenul său Mihail Kogălniceanu. Era vânător desăvârșit, împușca iepuri, bâtlani și rațe sălbatice. Ca fire era milostiv și evlavios și își clădise pe moșie o biserică pe care a pus o cucernică inscripție:
„În acest lăcaș de pace, unde domnul se mărește
Omul întâiu se botează, când se naște pe pământ,
Apoi cu a lui soție vine de se însoțește,
În sfârșit, aice află liniște în mormânt.”
În anul 1868, Costache Negruzzi lovit de un atac de apoplexie, va muri după îndelungi chinuri, fiind înmormântat pe moșia lui.
Resurse și link-uri utilizate:
Negruzzi Constantin, Cum am învățat românește, Editura Bursucel, București, 1995;
Biblioteca critică, Constantin Negruzzi(interpretat), Editura Eminescu, București, 1981;
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1985
Sion George, „Suvenire contemporane”, București, Editura Minerva, 1973, p.269;
Leonte Liviu, Constantin Negruzzi, București, Editura Minerva, 1980;