Acum mai mult de zece ani, am scris împreună cu elevii mei pe un perete al colegiului nostru o idee din Jurnalul filosofic al lui Noica, în care în continuare cred, acum poate mai mult decât oricând: Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.
Stăm de vorbă cu Cătălina-Diana Popa, profesoară de limba română la Colegiul Național Vasile Alecsandri, din Galați
Trăim cu nostalgia copilăriei și se spune că tot ceea ce suntem azi își are rădăcinile în acea vârstă. Care sunt cele mai frumoase amintiri de atunci?
Una dintre multele seri de vară în care mănânc pâine cu zahăr și joc Flori, fete și băieți cu copiii din satul bunicilor mei, din apropiere de Tecuci.
Plimbările lungi pe faleză, împreună cu mama, duminica după-amiază. Alergăm, ne luăm la întrecere și râdem mult, suntem tare aiurite, iar oamenii întorc privirile după noi. Mama a fost întotdeauna o femeie foarte frumoasă și sunt obișnuită ca lumea să o privească, dar acum trezesc și eu curiozitatea cu rochia galbenă, cu volane, pe care tot ea mi-a croit-o după un model din revistă. Contrastăm cumva cu tot ceea ce este în jur. Și suntem fericite.
Bunicii din partea tatălui dansând vals în camera de zi, duminică seara, când la radio începe programul cu romanțe. El – cuceritor, cu gesturi largi, zâmbind, ea bombănind că numai de asta nu are timp acum, dar fără să se desprindă din îmbrățișare.
Tot bunicul citind cu voce tare din Viața lui Mihai Eminescu de Călinescu, în timp ce eu mă joc pe podea într-un labirint uriaș din scaune și pături. Dincolo de fereastră, munți de zăpadă și o liniște de început de lume.
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră. Ce ați putea povesti în acest sens?
Le sunt recunoscătoare alor mei pentru că, deși ei au studiat științe exacte și eu fusesem într-o clasă de matematică-informatică în liceu, mi-au respectat dorința de a merge la Litere. Știu că nu le-a fost ușor să-și învingă teama că voi muri de foame “cu cărțile mele”.
Pănă pe la vreo 35 de ani am simțit mereu că sunt foarte diferită de familia mea extinsă, nu-mi găseam locul și mă simțeam adesea teribil de singură. A durat mult până să înțeleg că sunt întocmai oglinda alor mei, că am adunat toate temerile și neputințele lor, visurile, nevoia de iubire a unui neam întreg. Știu că am moștenit dragostea mamei pentru literatură și rezistența ei incredibilă la durere, forța tatălui meu și capacitatea lui de a merge până la capăt, cu riscul de a se pierde pe sine. De la ai mei am învățat să nu mă plâng niciodată. Nici până azi nu știu dacă e un lucru bun sau nu.
Cum de ați ajuns să fiți profesor?
Nu știu dacă a fost o alegere. De când am ținut prima oară o lecție în fața unei clase de-a șasea din Iași am știut pur și simplu că acolo este locul meu. Am cochetat la un moment dat și cu mediul universitar, dar mi-am dat seama că nu asta îmi doresc.
Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia? Care sunt principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat la începutul carierei?
Am trăit primul meu an de profesorat într-o tensiune continuă. Mă înspăimânta ideea că nu aș fi știut ceva, că nu aș fi putut răspunde la vreo întrebare, că m-aș fi dat de gol și elevii mei ar fi descoperit că sunt o impostoare și nu cunosc, de fapt, mult mai multe decât ei. Cursurile de metodică și pedagogie din facultate, majoritatea rămase strict teoretice și formale, se dovedeau aproape inutile. Cunoștințele mele de limbă și literatură erau mult peste nivelul la care trebuia să le predau elevilor și nu pricepeam cum aș putea să le simplific, să le fac de înțeles pentru copii. Îmi pregăteam obsesiv orele, scriind fiecare cuvânt pe care urma să-l rostesc a doua zi, încercând să anticipez potențialele întrebări și să-mi structurez răspunsurile. Eram epuizată, dar elevii mei înțelegeau lecțiile din clasă, aveau încredere în mine, îmi zâmbeau și astfel dădeau sens acestui efort. Atunci când am înțeles că pot spune “Nu știu, dar cercetez și mâine vă dau un raspuns” frica a dispărut.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Cred că mai mult decât orice vor să fie văzuți, iar vocea lor să fie auzită. Să știm că sunt acolo și că fiecare dintre ei contează. Așteaptă de la noi să fim foarte bine pregătiți, pentru că asta le oferă stabilitate, într-o lume în care totul devine atât de volatil, dar la fel de important este să avem curajul să ne mărturisim nesiguranțele, chiar neștiința, să fim sinceri, să ne permitem să devenim vulnerabili. Postamentul pe care avem senzația că suntem așezați este doar o iluzie bolnăvicioasă.
V-ați dorit vreodată să renunțați ? Cum aţi depăşit aceste momente?
Am vrut de mai multe ori să renunț, din cauza sistemului despre care simțeam că nu mă reprezintă și care mă sleia de puteri, mă sufoca. E adevărat că am trecut și prin cancelarii grele, în care nu am putut să comunic cu mai nimeni, iar senzația de singurătate și de inadaptare era acută. Apoi, am învățat să fiu un om liber, să nu mă mai raportez atât de mult la ceilalți și am început să înțeleg că pot schimba sistemul din interior. Laboratorul de educație nonformală de la Gura Portiței a fost, pentru mine, punctul de pornire. De asemenea, mi-am căutat între colegi un grup de suport și am găsit oameni cu care să pot comunica, oameni cărora să am curajul de a le cere ajutorul. Prezența lor e vitală pentru mine. Sigur că ideal ar fi ca întreaga școală să reprezinte un trib, dar asta e o utopie. Cel puțin în colegiile mari. De vreo șase ani fac parte și din Comunitatea Merito, iar faptul că am susținerea câtorva dintre cei mai buni profesori din țară și că împreună transformăm educația din România mă motivează și mă inspiră.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
La început am trăit cu senzația că numărul de premii de la olimpiade este cel care îmi validează munca. Asta văzusem pe când eram elevă – profesorii cu adevărat valoroși erau cei cu premii la etapele naționale și internaționale. Am înțeles apoi că nu premiul în sine era semnificativ, ci senzația aceea absolut extraordinară că, împreună, nu lucrăm doar niște subiecte, ci învățăm să coborâm înăuntru și să descoperim ce anume din text este despre noi și mai ales învățăm să nu facem compromisuri pentru a obține un punctaj mai mare. De la internaționalele de lectură, spre exemplu, nu îmi amintesc întocmai ce premii au luat ai mei, dar am rămas cu momente mici, bine întipărite în memorie: expoziția de obiecte grăitoare a lui Câlția, la care fugisem cu fetele din lot și în care ne-am trezit înconjurate de brațe de flori de la Șona, pietre de hotar, sticluțe de spițerie și de lumina aurie de septembrie; într-un alt an, la Constanța, toate cinci în pijamale, pregătind proba de a doua zi și așteptând episodul nou din Game of Thrones, care trebuia să apară în noaptea aceea; altădată, subiecte de oral cu brioșe cu mere și ceai indian.
Nu neg însă că mi-a prins bine și recunoașterea, că în momentele de îndoială asta mi-a dat energia să merg mai departe. Astfel, a fost foarte important pentru mine că am primit Premiul Merito și apoi Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de Cavaler, acordat de Președintele României.
Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
Pot să schimb lucrurile și fac asta. Acum câțiva ani nu aș fi avut un răspuns la fel de ferm, dar acum am încredere că sistemul poate fi influențat și schimbat în bine. Lucrez alături de câteva colege, pe care le admir pentru profesionalism și pentru capacitatea de a-i inspira pe cei din jur, la manuale în care folosim în lecțiile de limba română elemente de dezvoltare personală și mă bucur că sunt deja mii de elevi care învață cu ajutorul lor. Țin ateliere cu profesori din toată țara, sunt formator și speaker, nu dintr-un cult al propriei personalități, cum ar putea să pară, și nici pentru că eu aș avea doar certitudini, ci pentru că doresc să-mi motivez colegii să creadă în ei, să învețe că se poate, să aibă curajul de a face lucrurile altfel, dacă asta este spre binele copiilor.
Dacă nu aţi fi fost profesor, aţi fi fost…
… jurnalistă, medic veterinar sau aș fi lucrat în publicitate.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Îmi place să merg cu mașina. Oriunde. În orașe aglomerate, pe drumuri pustii, nu contează. Când sunt tristă sau obosită sau doar am nevoie de puțină claritate, dau drumul la muzică și conduc 20-30 de kilometri.
Ce nu vă place să faceți deloc?
Să desfac bagaje. Rămân zile întregi cu valizele pline…poate și pentru că este în mine ceva care mă îndeamnă permanent să pornesc la drum.
Principala dumneavoastră trăsătură de caracter este…
… faptul că am o capacitate imensă de muncă și curajul să o iau de la capăt.
Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
Am început să fac voluntariat ca elevă, apoi am continuat firesc ca profesoară. Cred că educația nu a constat niciodată doar în ceea ce se întâmplă într-o sală de clasă: învățăm oriunde, oricând, tot timpul, cum spun cei de la Nonformalii, și de aceea trebuie să le creăm elevilor noștri contexte reale și “sănătoase” de învățare. De la clubul de lectură până la cel de medicină, de la atelierele de teatru la atelierele de creație, de la Swimathon la Shoebox, de la ore remediale cu copiii aflați în dificultate din Galați la activitățile cu refugiații ucrainieni, totul are un rost și nu mă îndoiesc nicio clipă că, propunându-le elevilor mei aceste proiecte sau punând în practică idei venite chiar de la ei, nu fac decât să deschid drumuri pe care ei pot alege să meargă, iar în “călătoriile” acestea înțeleg mai bine cine sunt, care le sunt valorile, dar mai ales descoperă că fac parte dintr-o comunitate pentru binele căreia sunt și ei responsabili.
Trei lucruri mai puțin cunoscute despre dumneavoastră ar fi…
Îmi place drumul spre casă de la școală, împreună cu fiul meu. Povestim tot ce ni s-a întâmplat, ne prostim, râdem, suntem triști împreună, ne felicităm sau ne plângem de milă. E momentul meu preferat din zi.
Mă înconjor de culori, desene, muzică, pentru că în esență sunt un om melancolic, hiperanalitic, sumbru chiar uneori. E modul meu de a-mi crea un univers compensatoriu.
Am descoperit un loc în Apuseni și altul pe malul mării în care totul se oprește, în care nu sunt oameni și zilele trec altfel. Acolo reînvăț să respir când se termină școala
