Bianca-Alexandra Crucilă

Cine ești tu?

Mă numesc Bianca-Alexandra Crucilă, sunt elevă  la Colegiul Național ,,Spiru Haret” din Târgu Jiu, în clasa a XI-a, profilul învățători-educatoare. Sunt o fire visătoare, care trăiește prin literatură și prin artă. Iubesc să scriu, să citesc și întotdeauna mi-am dorit să evoluez, să rămân motivată, să-mi depășesc limitele și când urmez acești pași am parte de reușite profesionale și personale. Am participat la multe competiții literare și școlare, reușind să obțin distincții și aprecieri, iar printre acestea se numără Olimpiada Națională de Limba și literatura română, unde am obținut premiul al II-lea la etapa județeană și Olimpiada Națională Interdisciplinară ,,Cultură și Spiritualitate românească” la care am obținut locul al II-lea cu un punctaj de 96 de puncte, la etapa județeană. Printre cele mai mari realizări profesionale se numără și Concursul de poezie ,,WEI For You Talents”, organizat de o revistă internațională, unde am reușit să obțin de două ori premiul I și premiul de popularitate, calificarea în finala Festivalului-Concurs Internațional ,,Odă Plaiului și Limbii Române”, la secțiunea recitare din Chișinău, Concursul Național de Creație Literară și de Traduceri ,,Octavian Goga” la care anul trecut am obținut premiul I, la secțiunea critică literară și multe altele pe care le consider înălțătoare sufletului meu.

Dacă ar fi să selectezi trei evenimente care te-au redefinit, care ar fi acelea?

Cred că fiecare experiență ne influențează și ne reconstruiește existența, iar pentru mine întâlnirea cu doamna dirigintă a fost momentul în care am înțeles că îmi pot depăși limitele, că sunt un om normal și bun și că orice problemă are un sens și o rezolvare. Dumneaei este omul care de cele mai multe ori nu m-a lăsat să renunț. Mă fascinează orele de limba română cărora le dă înțelesuri unice și peste care așază învățături despre viață, parabole, sfaturi și încrederea că lumea poate fi un loc mai bun datorită nouă. Are o răbdare infinită, o inimă din care mi-a dăruit și mie o parte, pentru a crește fericită și înțeleaptă, iar de cele mai multe ori m-a făcut să înțeleg că visurile se împlinesc dacă lupt pentru ele. ,,Știu că poți mai mult!”-tocmai pentru aceste cuvinte aleg să nu mă opresc, să muncesc și să fiu recunoscătoare pentru ceea ce îmi este dat să trăiesc. M-a susținut, m-a iubit, m-a iertat mereu și am reușit să păstrăm o conexiune puternică între sufletele noastre, iar uneori, doar când mă privește reușește să-mi identifice emoțiile și stările. A fost alături de mine în parcursul spre credință, datorită dumneaei știu că totul capătă Sens atunci când suntem cu adevărat aproape de Dumnezeu. Încrederea aceasta m-a ajutat să pot accepta pandemia. Inițial, reușeam să mă motivez și să mă fac să înțeleg că totul va fi bine în curând, dar apoi a urmat un an școlar în spatele unui ecran, pe care am reușit să-l parcurg cu greu. De fiecare dată când mă conectam la ore simțeam că intru într-o lume anormală, care mă copleșește și mă seacă de puteri. În loc de chipuri, de zâmbete, de îmbrățișări vedeam litere, tristețe, neputință. Ne obosiseră sufletele, ochii și fiecare zi părea să fie aceeași cu cea anterioară. Cei ce reușeau să ne mai aducă lumină pe chip erau profesorii care păreau a fi supereroi, fiindcă își păstrau energia și puterea atunci când ne conectam online. Doamna dirigintă, doamna profesoară de limba franceză, domnul profesor de muzică erau câțiva dintre cei care făceau orele să fie speciale, indiferent de timpul pe care-l trăiam, iar pentru mine contau acele minute cu dumnealor. Ne imaginam viitoare activități, proiecte și astfel reușeam să ne încurajăm că totul va fi bine.

Pe lângă toate acestea, consider că fiecare eșec sau reușită ne redefinește. Eșecurile sunt firești, fac parte din evoluție, din viață și trebuie să rămânem echilibrați în astfel de momente. Fiecărui eșec îi caut o denumire care să mă facă să-l înțeleg și să-l accept.  De cele mai multe ori le numesc ,,victorii sufletești”, fiindcă nu poți eșua dacă nu ai curajul de a încerca, de a risca și de a înțelege că este normal să pierzi, să ai o zi mai puțin bună sau să nu te califici în topul clasamentului. Îmi amintesc cu bucurie de una dintre olimpiadele la care am participat doar pentru a dărui o parte din sufletul meu celor care urmau să-mi citească lucrarea. Am ieșit fericită și luminoasă din sală, spunându-i doamnei dirigintă că am reușit să-mi îndeplinesc obiectivul acelei zile: să nu tai, să mă exprim clar, să rezolv toate subiectele și să scriu cu sufletul. Datorită împlinirii pe care o simțeam atunci, am considerat că sunt o câștigătoare, indiferent de punctajele obținute și am reușit să continui drumul pe care l-am început spre împlinire.

Care ar fi deviza următorilor patru ani din viața ta? De ce?

Existența este un univers complex, iar pentru a o înțelege îmi spun că: ,,Dacă iubesc viața, și viața mă va iubi pe mine”. Caut Sens întâmplărilor și încerc să mă desprind de ,,grija cea lumească”, să trăiesc asemenea poetului, ,,ca păsări ce zboară deasupra valurilor” pentru a mă împlini sufletește. Vor urma anii studenției, debutul în cariera didactică, iar pentru a înțelege acest ,,început” privesc fiecare moment cu bucurie, cu încredere și cu speranța că totul are o însemnătate aparte pentru fiecare dintre noi. Îmi doresc ca lumea să fie un loc mai bun și știu că schimbarea trebuie să pornească de la mine, ca mai apoi, să le pot insfula aceleași principii și elevilor mei.

Pe cine ai vrea să mai vezi lângă chipul tău în oglindă? De ce?

Mi-aș dori să fie lângă mine copilul de odinioară. Știu că zace în interiorul meu și, la fel cum spunea scriitoarea Simona Popescu, îmi place să strâng, să colecționez fiecare ,, carcasa” care m-a constituit și aș vrea să-i povestesc despre ce înseamnă să crești și să te muți ,,în lumea celor mari”. Despre cum visurile care în copilărie păreau așezate în vitrinele magazinelor, se împlinesc prin muncă și putere. Nu l-aș lăsa să-și rătăcească inocența și fericirea, pentru că sunt prețioase în fiecare moment al vieții, indiferent de vârstă, iar dacă s-ar îndepărta de ele

i-ar fi greu să se reechilibreze. L-aș lăsa să greșească, dar nu să se piardă, să nu uite că dincolo de orice reușită, sufletul trebuie să îi fie liniștit, altfel totul devine zadarnic. Totuși, cred că și acum se află lângă mine,  fiindcă m-a lăsat luptătoare, visătoare, recunoscătoare pentru tot ceea ce îmi este dat să trăiesc și de aceea am credința că adevăratele abisuri ale ființei se ascund în trecut, în experiențele care ne-au făcut oamenii de astăzi.

Ce i-ai spune tinerei din oglindă peste 10 ani?

Cred că aș fi mândră de ea și de tot ceea ce a reușit să împlinească. Aș îmbrățișa-o și știu că în ochii ei aș vedea fiecare moment care a ajutat-o să evolueze.