Anca-Nicoleta Avram

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.

Mă numesc Avram Anca-Nicoleta. Despre mine pot spune că sunt o tânără care visează mult, iubește muzica, dansul și călătoriile. Ador să întâlnesc oameni noi și să leg prietenii cu aceștia. Nu în ultimul rând, îmi place să învăț de la oricine și orice oportunitate ceva nou.

Deși am aceste hobby-uri, latura mea de cadru didactic pot spune că este predominantă. Pentru mine este ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, ci se simte cu fiecare bătaie a inimii.

Uneori, pentru prietenii mei care nu au aceeași profesie ca și mine devine obositor să audă mereu despre ce activități frumoase am făcut la școală, sau ce idei minunate am pentru următoarea activitate. Adesea primesc replici precum: „Aici nu suntem la școală!” sau „Noi nu suntem elevii tăi!”. Inițial am crezut că doar mie mi se întâmplă, însă, atunci când mă văd cu colegele cu care îmbrățișez aceeași profesie îmi dau seama că se află ceva în interiorul nostru, un dar pe care noi îl numim „vocație’’.

Se spune că oamenii își aleg singuri vocația, eu tind să cred că vocația totuși m-a ales pe mine.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Încă din copilărie obișnuiam să îmi așez păpușile una lângă alta și să le spun că ora a început și ceea ce urmează să învățăm astăzi. Le explicam cu foarte mare seriozitate importanța cifrelor dar și a literelor. Îmi aduc aminte cum citeam câte o poveste și le adresam elevilor mei întrebări. Eram tare mândră de mine deoarece mă ascultau și îmi demonstrau că ceea ce le explicam nu era în zadar.

Parcă și astăzi mă văd așa micuță printre acele păpuși și îmi dau seama cum a trecut timpul. Acum îmi asum cu adevărat rolul dascălului fiindcă elevii mei de astăzi nu mai sunt niște păpuși, ci copii cu un viitor măreț.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?

Consider că cel mai important rol în devenirea și formarea noastră îl are familia. Părinţii sunt modelul pe care copiii îl vor urma în viaţă.

În ceea ce privește familia mea, cuvintele nu pot exprima pe deplin recunoștința pe care o am față de ea și că ceea ce sunt eu astăzi se datorează în totalitate părinților mei care au făcut numeroase sacrificii pentru a-mi putea îndeplini visul.

Fiecare eșec, fiecare lacrimă de tristețe pe care am avut-o a putut fi „depășită” cu sprijinul familiei mele care nu a încetat nici măcar o clipă să creadă în mine. Mama și tata îmi spuneau mereu că fiecare eșec mă ajută să mă apropii cu un pas de ceea ce numeam „dorința mea cea mai mare”. Fratele meu adesea mă motiva și îmi spunea că pentru a-mi putea îndeplini visul trebuie să fiu mereu constantă și să nu mă dau bătută niciodată.

Astfel, în cazul meu pot spune că încurajările familiei, sfaturile, vorbele frumoase, iubirea și afecțiunea pe care am primit-o necondiționat m-au format pe mine ca om.

Care este principala dumneavoastră trăsătură de caracter?

Principala trăsătură de caracter pot spune că este empatia. Doar un om empatic poate modela un suflet de copil.

Ce vă determină să dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Dacă pot aduce fericire în viața oamenilor din jurul meu atunci și eu mă simt cu         adevărat fericită.

Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Cu adevărat împlinită mă simt atunci când elevii mei nici nu realizează cât de repede a trecut timpul la școală și că a sosit momentul să plece acasă. Aceștia mă roagă de fiecare dată să rămână încă puțin. La finalul zilei atunci când ne luăm „ La revedere!”, am parte și de o mică îmbrățișare înainte de plecare.

Ați avut sau aveți un model în viața reală? Dacă da, ce ați admirat la persoana respectivă?

Toți dascălii mei au fost și îmi sunt în continuare modele. Îmi amintesc cu drag de doamna educatoare care avea un chip blând și luminos, doamna învățătoare care mi-a pus pentru prima dată stiloul în mână, dascălii mei din ciclul preuniversitar și universitar. Pentru fiecare pot spune că am un loc special la mine în inimă.

Un model pe care îl admir foarte mult vine chiar din propria familie. Fratele meu Avram Alexandru, este antrenor la secția de Gimnastică Artistică din cadrul Clubului Sportiv Școlar Reșița. Mereu l-am admirat pentru ceea ce face, pentru răbdarea și pasiunea cu care lucrează atunci când se află în preajma copiilor. Probabil, acela a fost momentul în care m-am decis să pornesc pe acest drum.

Mi-am dorit nespus să-l fac mândru de mine și de realizările mele, și cred totuși că am reușit.

Vă mai amintiți anii de debut? Cum au fost aceștia?

Îmi amintesc prima zi în care am pășit în școala în care lucrez și astăzi. Aveam foarte mari emoții, nu cunoșteam pe nimeni. Fiind și foarte tânără adesea eram confundată cu câte o elevă. Mă simțeam ca un copil rătăcit printr-o mulțime de adulți.

După puțin timp de la acomodare a sosit momentul să fiu la catedră. În fața mea se aflau câteva chipuri inocente de copii care mă observau și analizau din cap până-n picioare.

La primele activități didactice aveam mereu impresia că în jurul meu se află dascălii mei care îmi adresau întrebări: „Cum ți se pare că a fost activitatea ta?”, „Ce ai putea îmbunătății data viitoare?”și eu trebuia să găsesc răspunsuri și soluții la problemele pe care le întâmpinam.

În timp am reușit să fiu stăpână pe mine și pe ceea ce fac. Am prins curaj și mi-am demonstrat chiar mie de foarte mai multe ori că pot fi un dascăl bun pentru elevii mei.

Ce ne puteți spune despre unitatea de învățământ în care activați? Dar despre oamenii de acolo?

Colectivul Colegiului Național „Mircea Eliade” a devenit pentru mine a doua mea familie. Așa mi-am obișnuit și elevii, că noi avem de fapt două familii: familia de acasă și familia de la școală.

Cadrele didactice cu experiență mereu mă luau sub aripa lor, așa cum ar face orice părinte. Aceștia mă încurajau, mă sfătuiau și mă motivau să-mi continui drumul pe care am pornit, dar cel mai important lucru să nu renunț niciodată la „visul meu”.

Cred că debutul oricărui cadru didactic se aseamănă cu un drum plin de suișuri și coborâșuri, însă, de cele mai multe ori Dumnezeu ne aduce în cale oameni care cred cu adevărat în noi și scot la lumină comori pe care nici nu bănuim că le ascundem.

Domnul director Cornici Marius, domnul director adjunct Lisacenco Laurențiu, doamna profesor Perța Cristina, colega mea de echipă din Alternativa Educațională Step by Step doamna profesor pentru învățământul primar Moise Daniela sunt doar câteva nume de dascăli pe care eu îi admir foarte mult și cărora le mulțumesc pentru toate gândurile și sfaturile bune primite în toți acești ani. Cuvintele nu pot exprima pe deplin recunoștința și respectul pe care îl am față de dânșii.

Dascălul de astăzi este rezultatul tuturor oamenilor minunați cu care am avut onoarea de a mă întâlni în acest colegiu.

Sunt mândră să spun că „Sunt Eliadistă!” și îmi doresc ca pe viitor să fac mândră unitatea școlară pe care o reprezint.