Anca Florentina Bodnărescu

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.Copilăria pentru mulți dintre noi este una din cele mai frumoase perioade ale vieții. Care simt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Într-adevăr! Pentru mine, copilăria chiar  este una din cele mai frumoase perioade din viata mea. Am avut o copilărie fericită, cu părinții aproape, susținandu-mă în orice moment. Cel mai bun partener de joacă, mi-am fost fratele mai mic, cu care, de altfel am făcut năzbâtii memorabile. Și bineînțeles, vacanțele de vară petrecute la bunici au fost perioade importante pentru mine. De acolo am unele din cele mai frumoase amintiri. Încă nu am găsit nicăieri sentimentul de libertate și de bucurie, pe care îl simțeam atunci când mergeam la bunici.

Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?

Provin dintr-o familie de oameni simpli, cu suflet mare și foarte muncitori. Calitățile lor m-au influențat pentru toată viața. Cu siguranță sunt ceea ce sunt, datorită lor. Îmi amintesc că iubeam cărțile încă de mică, și deși banii erau limitați, mereu găseau ei o soluție să ajungă la mine acea carte de care aveam nevoie. Privind în urmă, realizez că nu le-a fost deloc ușor și totuși eu nu am simțit asta, copil fiind. Remarca doamnei profesoare de matematică, din gimnaziu mi-a rămas lipită de suflet: ,,Anca, ai niște părinți minunați!  Te educă atât de frumos!” Știu că sunt o norocoasă și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.

Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?

Și eu mă întreb uneori ce m-a influențat să aleg acest drum. Prin și simplu asta am simțit să fac. Și bineînțeles, fratele mai mic mi-a fost primul învățăcel. Și azi îmi mai amintește cât îl mai dădăceam! Cu siguranță toți dascălii pe care i-am întâlnit și i-am admirat, au contribuit la asta. Premiul special obținut în liceu, la pedagogie, etapa națională, mi-a confirmat și m-a motivat să merg în această direcție. Atunci mi s-a confirmat că fac bine ceea ce fac.

Vă mai amintiți anii de debut?Cum au fost aceștia?

Primul an de învățământ a fost așa: eu 19 ani, cei mici, 3 ani. Prima săptămână a fost esențială și decisivă. Am supraviețuit și am ieșit și învingătoare. Imaginați-vă grupa mică, la o grădiniță de program scurt (singura la grupa), unde i-aș fi cuprins pe toți în brațe, pentru că se plângea în cor. Atât de mult am suferit pentru fiecare copil, până când mi-am zis că totuși eu sunt educatoarea, mi-am scos orga și am cântat. Așa am alinat dorul de mama, tata, bunica, bunicul sau cine știe după cine se mai plângea. Asta simțit să fac… Fiind un oraș mic, mă întâlnesc și acum cu copiii de atunci (acum liceeni în an terminal) și zâmbim împreună.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră și cum i-ați făcut față?Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?

Cred că una din provocarile profesionale,  s-au datorat tocmai așteptărilor mele extrem de exigente cu mine. Mereu credeam că pot face mai mult de cât se putea. Îmi amintesc în special, de o elevă, pe care am avut-o in prima generație de ciclul primar. Situația ei de acasă era una dificilă, greu de înțeles din punct de vedere financiar și familial. Provocările veneau constant și eram pusă in situația de a învăța continuu, pentru a fi un profesor mai bun. Eram convinsă că ceva nu fac bine. Totuși, fetița a reușit să își depășească condiția. Este liceană, deși puțini o credeau în stare să ajungă să finalizeze măcar clasa a VIII-a. Mi s-a zis că am avut un mic aport și eu. Cert este că, abia acum am înțeles că, deși pe atunci vedeam întreaga situație, ca pe o nereușită, a fost nevoie de multă răbdare și încredere în acel copil. Deși credeam că nu gestionez eficient provocarile în relația cu ea, atunci am primit cele mai importante lecții din cariera. Acum sunt mai blândă cu mine, îmi setez așteptări realiste și înainte să acționez, încerc sa înțeleg ce se întâmplă cu un anumit copil. Înțeleg că avem limite și este absolut în regulă! Cumva acest copil m-a învățat cum să fiu un dascăl mai bun.

Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?

Sistemul de învățământ românesc este un subiect sensibil și amplu de dezbătut, pentru că există limite și neajunsuri reale. Plec totuși de la ideea că sistemul suntem și noi, cei de la clasa, iar schimbarea începe cu mine. Încă sper la un sistem care să se bazează pe principii ca centrarea pe interesul elevului, unde există stabilitate în decizii de ordin educațional. Încrederea, respectul, comunicare și relaționarea sinceră și constructivă, resursele umane și materiale să existe așa cum ar fi nevoie să existe. Cu siguranță, mi-aș dori să îmi cresc copiii, într-un sistem de învățământ sănătos. Încă mai sper la asta.

Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?

Cred cu tărie că simpla informare, nu este suficientă. Educația înseamnă mai mult de atât. Deci rolul școlii este de a crea acel context unde elevul este ghidat și stimulat să învețe, unde relaționează cu cei din jurul său, unde se descoperă și îi descoperă pe ceilalți. Practic, nu e suficient o acumulare de informații. E nevoie de relație umană. Suntem ființe sociale, iar copiii au nevoie să crească înconjurați de oameni, pentru a deveni adulții de mâine.

Principala mea trăsătură de caracter este răbdarea, cel puțin așa mi s-a zis. E greu să vorbesc despre mine și despre ceva care mă definește. Însă, cel puțin colegii si părinții copiilor, asta apreciază la mine.:)

Știu că principalul meu defect este încăpățânarea. Când îmi doresc să fac ceva sau să ajung undeva, o fac. Am început să realizez că am limite și e bine să nu forțez acele limite. Ambiția și perseverența sunt bune, însă cu măsură. Țintirea de țeluri prea înalte și nerealiste, mă consumă inutil. Așa că, sunt într-o lupta cu mine de a tempera acest defect și de a prioritiza ceea ce e cu adevărat important.

Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea?

În trecut m-am implicat în diverse acțiuni de voluntariat din domeniul ecologic, caritabil. Din 2016 activez și in comunitatea Aspire Teachers. E un loc unde găsesc și ofer inspiratie și motivație pentru ceea ce fac. E minunat să te înconjori de oamenii frumoși din învățământ. Simt că România are profesori valoroși, care merită încurajați și sprijiniți să își ducă la bun sfârșit misiunea, iar puterea comunității poate face asta.

Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?

Principalul motiv pentru care dăruiesc din timpul meu celorlați, este iubirea față de oameni, dorința de a mă implica, învața continuu și de a acționa. Deși, cele două fetițe sunt prioritare mea acum și timpul liber e limitat, încă găsesc energie să investesc timp și în activități care să ajute pe ceilalți, și implicit să mă ajute și pe mine cresc și eu alături de ceilalți.

Care ar fi trei lucruri mai puțin știute despre dumneavoastră?

Trei lucruri mai puțin cunoscute despre mine ar fi că știu să croșetez, îmi place să gătesc și mai nou să grădinăresc.

Probabil că dacă nu aș fi fost profesor, aș fi fost ceva ce implica multă matematică, contabil, inginer. Am iubit matematica foarte mult, in primul rând pentru că am avut în gimnaziu, un profesor deosebit. Sper să predau și eu cândva, transmițând atât de multă iubire și înțelepciune, așa cum o făcea ea.

Care este deviza după care vă ghidați în viață?

Recunosc măreția din fiecare copil. Știu că fiecare copil și om pe care îl întâlnesc, îmi este o lecție de la care pot să învăț și implicit și eu să ofer mai departe, din ceea ce sunt.