Nu am un citat care să arate concepția mea despre viață, ci mai degrabă o combinație de citate adaptate credinței mele. Mă voi sprijini așadar pe umerii coloșilor și voi spune că deoarece „fiecare dintre noi este o poveste sculptată în piatra timpului“, dalta este la noi. Așadar, „educația nu este o pregătire pentru viață, ci însăși viața“, „… izvorul întregului bine în lume“. Cred că este esențial să devenim cea mai bună variantă a noastră, al cărui primordial model este însuși Dumnezeu.
Stăm de vorbă cu el Ana-Sorana Scutelnicu, profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială „Axente Sever“ din Aiud.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând un om cu suflet frumos. Povestiți despre dumneavoastră.
Când mă descriu, spun despre mine că sunt în primul rând mamă, soție, fiică, soră, prietenă, formatoare de Super-eroi, într-un cuvânt „om“. Sunt un om care iubește. Iubește cu toată ființa sa oamenii mari și mici și natura în plenitudinea și perfecțiunea sa și se bucură de tot ce îi oferă viața. Iar adevărul este că sunt atât de binecuvântată, că nici nu pot să-i mulțumesc îndeajuns lui Dumnezeu pentru toate câte mi le-a dat!
Familia joacă un rol important în devenirea noastră. Faptul că sunteți ceea ce sunteți se datorează și familiei dumneavoastră, ce ați putea povesti în acest sens?
Rădăcinile mele au jucat un rol decisiv în devenirea mea. Provin dintr-o familie de intelectuali care mi-au fost modele și care mi-au trasat deopotrivă valori și idealuri foarte înalte, o familie care m-a susținut și încurajat mereu să fiu eu, cea de azi.
Cum de ați ajuns să îmbrățișați această profesie?
Cred că în linii mari, destinul nostru este deja trasat încă dinainte de a ne naște. Trăim cu ideea unui liber arbitru, care, în opinia mea, există, dar doar la nivelul deciziilor mărunte. Avem și șansa de a ne împotrivi acestui destin, dar cumva drumurile converg și în final tot acolo ajungem.
Eu nu am vrut de la început să devin profesor. Bunica mea a fost dascăl, și mama profesor. Astfel, trăind la umbra unor „stejari falnici“, simțeam că nu prea aveam cum să mă dezvolt în această direcție. Ba mai mult, căutam să ajung sus la nivel decizional, să schimb lumea. Mai târziu mi-am dat seama că… greșisem direcția. Lumea nu se schimbă de sus în jos, așa cum se tot încearcă, ci de jos în sus.
Se spune că sunt două zile extrem de importante în viață – Ziua în care te naști și Ziua în care afli de ce te-ai născut. În cazul meu, încă nu sunt sigură de cea de-a doua zi, dar știu sigur că scopul meu pe această lume e unul măreț. „Cineva“ acolo sus are planuri serioase cu mine.
Așadar două licențe mai târziu, două țări, vreo șase adrese, multe profesii mai târziu, pașii mei m-au adus înapoi, exact de unde am plecat – acasă. Am înțeles că aici era nevoie de mine, aici trebuia să fiu. Am încetat deci să mă împotrivesc și am devenit învățătoare.
Care sunt cele mai mari nevoi ale elevilor? Ce aşteaptă ei de la profesorii lor?
Cred că în primul rând elevii caută să se simtă văzuți, iubiți, acceptați, înțeleși, iar mai apoi, abia după ce le sunt îndeplinite aceste nevoi, să fie ghidați, învățați, educați. Practic, sunt aceleași nevoi, pe care le caută și acasă și care, din păcate, în acest secol al vitezei sunt uneori trecute prea ușor cu vederea sau chiar lipsesc cu desăvârșire.
Ne puteți povesti un moment, sau mai multe, din viața profesională și/ sau personală în care v-ați simțit într-adevăr împlinită?
La nivel personal, cea mai mare realizare a mea sunt cei doi Prețioși pe care mi i-a încredințat Dumnezeu, iar pălăria de mamă trebuie să recunosc că îmi aduce cele mai mari satisfacții, însă și cele mai multe provocări.
La nivel profesional, mă bucur de fiecare dată când foștii elevi mă contactează și chiar am primit recent un mesaj în care o fostă elevă mi-a trimis rezultatele sale în clasa a V-a — 10 pe linie și mi-a mulțumit, spunând că fără mine nu le-ar fi obținut. Gala SuperTeach a fost de asemenea un moment în care am simțit că îmi sunt recunoscute meritele. În rest cred că cea mai mare victorie a mea în fiecare zi este victoria asupra sinelui. Nu vreau să pun asta la timpul trecut pentru că aceasta este o bătălie zilnică pe care trebuie să o lupt. Nu trece o zi în care să nu trebuiască să lucrez la mine și să mă lupt cu mine însumi.
Când oamenii se gândesc la profesori, credința generală este că cea mai mare victorie a unui învățător este cu elevii săi. Acesta este un proces de gândire normal și ușor de înțeles. Pentru că ce fac dascălii? Ei îi învață pe alții. Ei îi păstoresc pe elevi, nu? Am constatat că cele mai multe dintre problemele mele în a îi ghida pe copii sunt problemele mele. Filosoful Platon spunea: „Prima și cea mai mare victorie este să te învingi pe tine.“ Odată cu cursul de Mentalitate Deschisă în Educaţie și mai apoi în cel de Programare Neuro-lingvistică am realizat că în cele mai multe situații, problema este la mine. Mentalitățile mele, proiecțiile mele, așteptările mele formează cele mai mari obstacole în calea succesului meu.
Ce ați schimba la sistemul de învățământ din România, dacă ați putea?
Este destul de simplu. Cu privire la acest subiect, atât știința, cât și religia s-au pus de-acord.
Eu cred că sistemul se schimbă cu fiecare dintre noi. Nu știu dacă vă este familiar termenul de fractal. Acesta a fost introdus de Benoît Mandelbrot în 1975 și face referire la o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin aproximativ) o copie miniaturală a întregului. Biblia pe de altă parte ne spune în Corinteni: „Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.“ Cred că noi suntem, fiecare, un fractal al lumii în care vrem să trăim, un mădular al acesteia. Deci schimbarea e în mâna fiecăruia dintre noi.
Ce cred eu că este imperios necesar să schimbăm în învățământ este relația noastră cu subiectul învățării. În învățare 90% ține de proces și doar 10% de conținut.
Toate lucrările /tezele/examenele sunt despre conținut – mai exact despre a reproduce cât mai precis ceea ce am învățat și foarte puțin despre felul în care am învățat lucrurile acelea.
Sir Kenn Robinson are cel mai vizualizat discurs al tuturor timpurilor – “Do schools kill creativity?” Acolo e cu semnul întrebării. În România e cu punct la sfârșit. De ce se întâmplă asta? Există o încremenire în timp. Învățarea sistemică, dacă vreți Ministerul Educației a apărut în timpul revoluției industriale. Se pregăteau muncitori care să știe să scrie/citească și calculeze și erau învățați cu mediul industrial. Problema e că nu s-a schimbat nimic. La intrare ne întâmpină același portar, clopoțelul sună la fel ca goarna de la fabrici distribuirea în clase se face tot după „data fabricației“ și nu după competente. Or noi nu mai pregătim muncitori. De aceea cred că fiecare dintre noi ar trebui să-și repete atunci când intră în clasă cuvintele Mayei Angelou: „peste ani, oamenii nu-și vor aminti ce ai spus sau ai făcut, își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă.“
Într-o lume în care informaţia este la un click distanţă, care (mai) este rolul şcolii?
Internetul ne-a deschis niște uși inimaginabile spre cunoaștere. Avem resurse la care în trecut nici nu se puteau concepe. Putem vizita muzee online, putem citi miliarde de cărți, putem învăța orice de la origami la fizică cuantică Cu toate astea, știați că în proporție de peste 95% oamenii petrec majoritatea timpului pe internet uitându-se la videoclipuri cu pisici?
Rolul școlii rămâne acela de a forma oameni, de a structura informația și de a o transmite personalizat fiecăruia. Profesorul meu de anatomie ne spunea că probabil că peste ani nu ne vom aminti fiecare denumire de nervi, mușchi, țesut, etc. dar că este foarte important să știm unde trebuie să căutăm ca să găsim această informație.
Pe scurt rolul școlii este acela de a îi ajuta pe elevi să-și găsească drumul, de a le cultiva curiozitatea motivația intrinsecă și de a îi învăța să învețe. De fapt rolul școlii se știe de mii de ani. Încă dinainte de Hristos, marele filozof Socrate spunea că „educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas!“
Dacă nu aţi fi fost profesor, aţi fi fost…
Spuneam mai la începutul articolului că inițial nu am vrut să lucrez în învățământ. Astfel prima facultate absolvită a fost cea de Studii Europene apoi m-am îndreptat către medicină și abia mai târziu înspre educație. Să fiu sinceră, încă nu știu exact ce vreau să „mă fac“ când cresc mare. Dar știu sigur că are de-a face cu pasiunea mea – oamenii și cu ajutorarea lor.
Întotdeauna am visat să am un impact asupra lumii și să schimb vieți. Sunt și voi fi întotdeauna o elevă a creșterii personale și dezvoltării . De ce? Pentru că eu cred că dezvoltarea personală are puterea de a ne schimba individual, de a conecta comunitățile, de a fi un catalizator pentru oameni și de a forma și transforma întreaga societate
Nu există o misiune mai mare pentru mine. Nu există un scop mai mare decât acela de a-i ajuta pe alții să-și realizeze semnificația și potențialul. De aceea mi-am dedicat viața pentru ceea ce, cu resursele pe care le am la acest moment, cred că fac cel mai bine: să predau.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Timpul liber este un termen generic destul de greu de definit din punctul meu de vedere. Viața mea este ca mersul pe sârmă. Încerc să echilibrez în cel mai minuțios mod posibil rolurile de mamă, soție, fiică, învățătoare, voluntară, sportivă, cititoare. De cele mai multe ori, 24 de ore se dovedesc a fi insuficiente. Dar am învățat să eficientizez, să prioritizez și să nu uit, să nu mă pierd pe mine în proces. Până acum aproximativ un an (când am devenit mamă pentru a doua oară) Dan Luca și programul său, 5 AM Momentum m-au ajutat să-mi reorganizez timpul. Astfel stabilirea agendei pe a doua zi încă de seara, somnul suficient și trezitul la ora 5 dimineața îmi dădeau aproape două ore doar pentru mine în care mă încărcam cu resurse pentru întreaga zi. Acum lucrurile s-au schimbat, sper eu, temporar.
Pe lângă activitatea didactică, sunteți implicată și în multe activități de voluntariat. Ne puteți povesti câte ceva despre acestea? Ce vă determină să le dăruiți altora din timpul dumneavoastră liber?
2019 a fost un an de cotitură pentru mine. A fost anul în care am participat pentru prima oară la Conferința Superteach din Cluj-Napoca. A urmat cursul de Mentalitate Deschisă în Educaţie, care mi-a schimbat radical viața. Tot la Conferința Super Teach, am intrat în contact cu ideile și valorile susținute de Organizaţia Voci pentru Democraţie și Justiție și a fost „dragoste la prima vedere”.
Sunt o susținătoare a proiectelor inițiate de VeDem Just, în special a celui de Educație juridică în școli, deoarece sunt convinsă de veridicitatea cuvintelor lui Victor Hugo: „Cel care deschide ușa unei școli închide o închisoare”. Vreau cu ajutorul Educației Juridice să închidem „Zarca Aiudului“ sau cel puțin să modelez elevii care îmi trec prin mâini în oameni integri și morali.
Un an mai târziu m-am alăturat și Asociației Dascălii Schimbării și din 2021, Asociației Profesorilor și Dascălilor de Pretutindeni, ONG-uri alături de care mă formez, cresc și îmi pun mereu la încercare limitele zonei de confort.
P. S. Aștept cu nerăbdare cursul de Formator în Mentalitate Deschisă în Educaţie,nu de alta, dar se spune că suntem suma celor 5 persoane care ne sunt cel mai apropiate. Mi-ar plăcea ca între cei 5 să fie și Super profesorii din Superteach!
