Este zâna care m-a făcut să văd viața cu altfel de ochi, mai luminoasă, mai colorată și plină de strălucire. Și mă gândesc că, Cineva acolo sus mă iubește, altfel nu s-ar lega totul atât de frumos. Este vorba de Alexandra Preda, medicul oftalmolog care, înainte de a trata ochii, tratează sufletul pacienților săi.
– Cum a fost copilăria ta? Erai un copil jucăuș? Care e cea mai frumoasă amintire din copilărie?
Am fost un copil independent, mergeam la grădiniță singură cu autobuzul…și mă mândream cu abonamentul meu. Eram foarte comunicativă, țineam „pledoarii” cu pacienții mamei mele în sala de așteptare. Cele mai fumoase amintiri sunt cele legate de jocul „din fața blocului”. Ne jucam elastic, cu păpușile, șotron, ascunsa etc.
-Ai avut parte de o familie care întotdeauna ți-a fost alături. Cum crezi ca te-au ajutat părinții, bunicii să fii ceea ce ești acum?
Familia a fost întotdeauna alături de mine, mama și cu tata emoțional și material iar fratele meu a fost protectorul meu. Multe lucruri pot să învete copii din experiențele fraților mai mari.
– Unde ai făcut ciclul primar, gimnazial, liceal?
Școala primară și generala am facut-o la Școala Generală Nr. 2 din Reșița, iar liceul la Colegiul Național „Traian Lalescu”, Reșița.
– Care era, atunci când erai elevă, părerea ta despre școală, despre profesori? Școala era incitantă? Plângeai, așa cum face fiul meu, atunci când te apucai de teme?
Îmi place să cred despre mine că am fost o eleva silitoare, sună ciudat dar îmi placea la școala. Îmi placeau profesorii, cu mici excepții, colegii și atmosfera din clasă. Temele nu erau motiv de tristețe, le efectuam cu interes și plăcere. Nu știu dacă erau mai multe sau mai puține decât în zilele de astăzi, dar îmi amintesc că dupămesele erau alocate temelor. Am fost o norocoasă, începând cu doamna învățătoare Ana Modoran până la majoritatea profesorilor pe care i-am avut, a fost o călătorie plăcută. Au fost deosebiți și datorită lor am avut drag de școală. Din punctul meu de vedere, profesorul dă tonul în clasă și restul e muzică. Asta face diferența între profesorii îndragiți și buni și cei mai puțin stimați.
– Aveai priorități? Pierdeai timpul sau erai o ființă organizată?
Școala era o prioritate, totul se învârtea în jurul orarului și pretenților profesorilor. Nu cred că eram foarte organizată, dar aveam timp și de joacă și de petrecut cu prietenii.
– Ai avut un profesor preferat, cu ce se deosebea el față de ceilalți? Cum ar fi pentru tine profesorul ideal?
Majoritatea profesorilor pe care i-am avut mi-au transmis cunoștiinte și mesaje care m-au ghidat în pregătirea mea, dar doi profesori m-au marcat pozitiv în evoluția mea și le mulțumesc din suflet. În ciclul gimnazial doamna profesor Mărioara Csizovsky, o profesoară extrem de bine pregătită, o prezență în clasă. Un comportament imaculat, cu învățături legate de școală, comportament și viață. O iubeam și o iubesc, dar în egală măsura am respectat-o și când răspundeam eram emoționată, ca nu cumva să o dezamăgească răspunsul meu. Iar în liceu, preferata mea a fost doamna profesor Lumința Broască. Am simțit-o atât de aproape de noi, atât prin firea ei cât și prin explicațile logice pe care ni le dădea legat de materia dânsei. Cu ajutorul dânsei am reușit să intru la facultate cu o notă foarte bună și fără meditații sau stres legat de pregătirea mea. Acum am ajuns și eu să am contact cu studenții, să contribui la pregătirea lor universitară. Mă regăsesc adesea în felul de predare al doamnelor profesor. Profesorul ideal, în opinia mea, trebuie să iubeasca și să respecte elevul. Profesorul trebuie în permanență să caute modalități prin care să atragă elevul și să-i trezească curiozitatea și interesul. Prezentările libere asociate cu evenimente din viața sunt mult mai atractive pentru elev.
– Ce te-a făcut să alegi medicina? Cochetai cu altă facultate în cadrul liceului?
Nu am fost axata pe facultatea de medicina de la început, vroiam sa fac limbi străine, dar undeva în clasa a XI-a am decis că munca cu omul și în folosul lui este mai potrivită pentru mine. Nu regret o clipă alegerea făcută și nu puteam să fac o alegere mai bună.
– Acum lucrezi la o Clinică privată, care e avantajul pacienților să frecventeze sistemul privat decât cel de stat?
Din păcate, sistemul de stat din România nu oferă posibilitățile și condițile sistemului privat. Avantajele sistemului privat sunt nenumărate, de la aparatură, personal și posibilități de tratament. În sistemul privat, comunicarea cu pacienții se realizează mult mai bine. Timpul pe care îl poti aloca necesităților fiecărui pacient este mult mai mare, astfel toată lumea are numai de câștigat.
– Nu există o rețetă a succesului, însă în concepția mea, tu l-ai atins. Ce sfaturi le poți da tinerilor din ziua de azi?
Succesul e un termen foarte subiectiv și relativ, consider că se clădește și nu e un target pe care l-ai atins și te poți opri. Dacă iubești ceea ce faci, nu trebuie să lucrezi o zi… și rezultatele apar. Motivație, ambiție, sacrificiu și multă muncă dar întotdeauna în viață este nevoie și de noroc, pentru a atinge așa-zisul succes.
– Este o mare dilemă cu orele alocate de copii la calculator, tabletetă, telefon. Unde crezi că ar fi granița între utilitate și dependență?
Bazându-mă pe studii realizate pe sute de copii, pot afirma cu certitudine că folosirea calculatorului, smartphone-ului, tabletei de către copii, stimuleaza apariția vicilor de refracție, îndeosebi a miopiei. Statul în fața ecranului, „stresează” ochii copiilor, forțându-l să focuseze și fixeze imaginile, mai mult decât orice altă activitate. Teoretic, copii ar trebui să urmeze așa-numita regula 20-20, adică la fiecare 20 de minute de privit la monitor să facă 20 de secunde pauză vizuală și să nu petreacă mai mult de o oră, maxim două pe zi în fața monitorului, telefon, tabletă.
– Mulțumiri, Alexandra!
Cu multă plăcere!
Ovidiu Bădescu