De multe ori pare imposibil până în momentul în care ajungem să afirmăm că am reușit. Alex Anghel, băiatul care a făcut saltul de la robotică la cariera de pompier căci ,,a văzut ideea, a văzut oportunitatea și, cum face mereu, a încercat să dea amploare la o oportunitate, să profite de ea” ne vorbește despre echilibrul pe care a reușit să îl găsească în viața lui, fiind într-o dezordine ordonată.
de Teodora Zmeu
Ce înseamnă pentru tine să fii un om de succes?
Pentru mine să fii un om de succes înseamnă să fii împăcat cu tine însuți. Să reușești, cumva, să găsești un echilibru în ceea ce faci. Mereu am spus asta când am avut ocazia să vorbesc, consider că e important să nu te simți presat sau stresat de niște acțiuni pe care le-ai făcut în trecut, pentru că asta doar te ține în spate. Nu zic că eu nu mă simt așa, sau că nu am pățit chestiile astea, doar că e foarte important să iei mereu deciziile care ți se par cele mai potrivite și să fii împăcat cu ele, ca să nu te țină în loc și poate chiar să te tragă înapoi. Mulți oameni fac chestia asta și, poate fără să își dea seama, asta îi oprește din a evolua, din a-și atinge noi limite și din a descoperi lucruri noi.
Cum ai ajuns de la Politehnică la Pompieri?
În clasa a 9-a, la Ziua Porților Deschise, am fost cu doamna dirigintă, mi-a plăcut ce am văzut acolo și, fiind o fire mai deschisă, când unul dintre pompieri a întrebat cine vrea să încerce aparatul de respirat cu aer comprimat m-am oferit automat. Am luat aparatul, mi-au pus și casca pe cap și mi-a plăcut senzația, era ceva diferit, mai ales când mi-am dat seama că toți ceilalți colegi ai mei ori n-au avut curajul, ori n-au avut chef să încerce chestia asta. Mi-am dat seama că nu e neapărat pentru oricine și că trebuie să ai spiritul acesta de a încerca și de a fi mereu deschis la provocări. Un coleg mi-a făcut atunci o poză și după, când am văzut-o, chiar mi-a plăcut cum arătam, vedeam că eram foarte fericit fără să îmi dau seama. În aceeași zi, un pompier ne-a vorbit despre faptul că poți face voluntariat, ceea ce eu nu știam, și mi-a surâs ideea de a face voluntariat la ISU. Am așteptat să fac 16 ani, după care m-am înscris ca voluntar, am parcurs cursul de prim-ajutor de bază și am participat ca la intervenții cu ambulanța Smurd. Mi-a plăcut. Apoi am trecut prin școală, clasa a 10-a, a 11-a, am pierdut contactul cu domeniul. Între timp mă tot gândeam ce o să fac după liceu, la ce facultate o să merg. Unul dintre pompierii din cadrul echipei de voluntari mi-a zis că există Facultatea de Pompieri, ceea ce eu nu știam înainte, și mi-a zis că aș putea să încerc. Nu am pus atât de mult preț pe ce a zis și nu l-am luat în seamă; am căutat și alte variante pe partea militară la noi în țară, însă am ajuns la concluzia că nu aș vrea ceva în domeniul militar și am rămas la varianta cu Politehnica din Timișoara. Am dat admitere pe baza de interviu, mi-am făcut un portofoliu cu niște lucrări pe care le-am făcut eu de-a lungul liceului pe partea de robotică și de automatizări, fiind un motiv de a evita examenul de admitere din matematică – o problemă pe care le-am ridicat-o și lor când am fost la premierea acelui concurs la care am participat pentru a mă califica la proba de interviu, spunându-le că nu mi se pare un mod corect de departajare. Până la urmă am reușit, am fost admis și la Timișoara la Politehnică, și la Cluj la Universitatea Tehnică. Apoi am fost admis și la Facultatea de Pompieri și, evident, am renunțat la orice în favoarea acestei facultăți, și pot spune că e un domeniu care îmi place.
Cum ai ajuns la partea de robotică?
Eram la o petrecere și am cunoscut un tip foarte deschis la minte cu care am discutat și am ajuns să vorbim despre ce roboți făcea el. Mi-a arătat ce făcea, avea niște roboți cu comenzi la distanță, am fost uimit. În următoarele zile a continuat să îmi arate ce face, cum se informează și mi-am dat seama că băiatul chiar e foarte deștept. Dar mi-am dat seama că nu poate să se bazeze totul doar pe deșteptăciune și chiar dacă era mai deștept decât mine, nu era o chestie pe care eu nu o puteam face, ci doar nu mi-am dat seama niciodată că aș putea face asemenea lucruri; doar nu mi-am pus niciodată asemenea obiective. Am început să iau câteva detalii de la el, sumar, despre cum și de unde să îmi procur informații și componente, apoi mi-am dat seama singur că internetul te ajută la orice. Deci, din greșeală, nu a fost un scop. Am văzut ideea, am văzut oportunitatea și, cum fac mereu, am încercat să dau amploare la o oportunitate, să profit de ea.
Care crezi că e punctul comun dintre robotică și pompieri?
Nu există. În partea de pompieristică sunt niște sisteme de stingere autonome, doar că nu au treabă cu robotica. Chiar am stat și m-am gândit dacă ar putea fi aplicată robotica în pompieristică, nu am găsit nicio utilitate reală folosibilă, pentru că sunt foarte multe variabile. Nu poți să faci un robot care să facă tot ce face un om, să aibă toate abilitățile unui om. Niciodată nu cred că o să existe pompieri roboți. Poate vor exista tot felul de sisteme autonome de stingere a incendiilor sau altele, am văzut că se dezvoltă anumite tunuri pe baza inteligenței artificiale care previn și sting, dar nu vor fi niciodată pompierii înlocuiți cu roboții.
Și dacă tot ai menționat cum robotica a intrat în viața ta în contextul unei petreceri, cum a fost viața de licean?
N-a fost o viață chiar așa normală, pentru că am prins în mare parte pandemia. Am stat mult în casă, fiind obligat, evident, de normele în vigoare, și pot spune că asta mi-a lipsit cel mai mult: libertatea de a participa la petreceri. În primii doi ani de liceu, cei în care nu a fost pandemie am participat în multe activității, mi-a plăcut să descopăr lucruri. La 16 ani, când am terminat clasa a 9-a, mi-am luat permisul de motocicletă, mi-am și luat o motocicletă și m-am bucurat mult de ea, am făcut și cursuri de pilotaj de avion ușor motorizat pe aerodromul din Caransebeș, lucru care mi-a plăcut, dar nu m-am văzut urmând o carieră în pilotaj. De-asta spun că trebuie să găsești un echilibru și să fii împăcat cu alegerile pe care le faci. Când zic de echilibru mă refer să știi cum să împarți atât învățatul, în cazul adolescenților și chiar studenților, căci asta e muncă pe care o facem, și relaxare, să știi să te distrezi, să guști din bucuriile vieții, căci altfel trece repede timpul. Asta se aplică diferit la fiecare, nu există o rețetă specială. Spre exemplu, eu înainte de fiecare examen important, cu 2-3 zile înainte, m-am dus și m-am distrat. Mereu mi-a plăcut să fiu suficient de pregătit înaintea examenului că să pot să îmi adun toate puterile în ultimele zile de dinainte. Pentru mine asta a funcționat.
Cum s-au schimbat obiectivele tale în viață pe măsură ce ai crescut? Cum arată viața ta în momentul de față comparativ cu felul în care ți-o imaginai acum 5 ani?
Față de acum 5 ani, privesc total diferit lucrurile și înțeleg altfel lumea de lângă mine. Doar că pot să mă rezum și la cum gândeam acum o săptămâna sau două. Pentru mine e mereu o schimbare. Dacă îți faci niște planuri foarte stricte devii obsedat și devine totul imposibil. Eu sunt învățat cu chestia asta pentru că, spre exemplu, eu când merg în practică la mine la facultate, mereu e o altă situație. Asta îmi place foarte mult în meseria pe care mi-am ales-o că niciodată nu o să fac ce am făcut ieri, alaltăieri sau acum 2 zile. Mereu e activitate, nu există monotonie. Mereu e ceva nou, trebuie să gândești sub presiune, comandanții trebuie să gândească nu doar pentru ei, ci și pentru cei din jurul lor. Față de acum câțiva ani, mi s-a schimbat foarte mult privirea asupra modului de a trăi viața.
Având în vedere că ai menționat faptul că ai ridicat problema unei admiteri parțial incorecte la facultate, dacă ai putea schimbă 3 lucruri la învățământul românesc, care ar fi acelea?
Mereu suntem dezamăgiți că lucrurile nu merg perfect. Nu știu cum sunt sistemele de învățământ din alte locuri, dar niciodată nu am mers pe ideea că avem un sistem prost de învățământ în țara noastră. E adevărat că, în România, totul se bazează mult pe toceală, ceea ce mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar uite că am reușit totuși să înving sistemul acesta pe care unii îl numesc „bolnav”, pentru că mi-am găsit propriile modalități de a învăța. Aș anula subiectivitatea din corectarea testelor și evaluarea cunoștințelor prin eseuri/comentarii, care sunt complet subiective, căci oricât și-ar propune profesorul să fie obiectiv, este om. Aș forma o structură stas cu puține materii care să fie folositoare pentru a înțelege lumea din jurul nostru, pe restul le-aș face cumva opționale. Eventual să se anuleze clasele și fiecare să participe la cursurile dorite, cred că ar ajuta mult mai mult. Aș introduce cursuri de așa-zisă educație despre viață. Sunt multe instanțe din viață în care ești pus în fața faptului împlinit, vorbind, de exemplu, despre schimbarea unui bec sau schimbarea unei clanțe la o ușa, lucruri pe care le-ar putea face oricine dacă a mai văzut măcar o dată cum. Inclusiv educația sexuală, văzută de toți că un subiect tabu. Lucrurile astea oricum se întâmplă și e mai bine să educi decât să anulezi consecințele.
Care sunt persoanele cu cea mai mare influență asupra evoluției tale?
Părinții. Nu pentru că sunt genul să spun că fără ei nu făceam nimic, dar e adevărat. Îi numesc pe ei din prisma faptului că m-au lăsat mereu să fac ce am gândit eu. Nu mi-au pus limite în activitățile pe care am vrut să le întreprind. Atunci când am vrut să fac cursurile de pilotaj, m-au susținut. Când le-am spus că nu mai vreau să fac asta, nu au primit-o foarte bine, căci deja învestiseră timp și bani în activitatea mea, dar și-au dat seama că dacă nu vreau și nu îmi place, ar trebui să mă susțină în ideea de a renunța. Când am vrut să îmi vând mașină pe care mi-au cumpărat-o că să îmi iau motocicletă, m-au lăsat, chiar dacă nu le-a convenit absolut deloc ideea, erau total în dezacord. Mai târziu, singur mi-am dat seama că era mult mai bine să rămân cu mașina, dar ideea e că ei m-au lăsat să mă lovesc singur de lucrurile astea și să le conștientizez, nu doar să înțeleg că așa e bine să fac. E foarte important să înțelegi de ce e mai bine să faci într-un anumit fel și să îți accepți greșelile, fără să fii presat de ele. Doar din greșeli poți să înveți.
Care crezi că sunt competențele cheie ale viitorului?
Prima ar fi competența de public speaking, să știi să vorbești în fața oamenilor și cu oamenii. Tendința e tot mai mare de podcasturi, de cursuri vândute oamenilor, și dacă știi să vorbești cu oamenii, clar știi să vinzi lucruri. Nu e vorba despre a-i păcăli, e o diferență foarte mare între a păcăli și a știi să vinzi. E important să știi să pui în valoare calitățile unui produs sau serviciu și să știi să îi diminuezi defectele. Trebuie să știi să citești un om, să vorbești cu el, să nu te pierzi, să îți păstrezi cumpătul, să știi cum să le atragi atenția oamenilor și cel mai important e să fii real. A doua competență relevantă e să fii descurcăreț, să rezolvi tot felul de probleme. Am reținut un lucru foarte bun de la un profesor de-ai mei: niciodată să nu iei o decizie la cald. Atunci când ești copleșit de a lua o decizie, pe moment, trebuie să stai să calculezi variantele, abia apoi să acționezi.
