„Fii bun, căci fiecare persoană pe care o întâlnești duce o luptă grea.” – Ian Maclaren
Azi o cunoaștem pe Adriana Mureșan stabilită în Spania.
de Bianca Stan
De ce ați plecat din România?
Fata noastră cea mare avea 14 ani și a zis: „Bine, am intrat la liceu, o să fac și facultate și apoi ce voi face eu în România? Nu putem să emigrăm?”. Deci n-am plecat din România pentru că aveam o situație economică proastă.
Cum ați ales țara în care să emigrați?
Am ales Spania după o ședință de familie și mai ales pentru că mai fusesem acolo (eu ca șofer profesionist, iar cu familia intr-o vacanță).
Ce greutăți ați întâmpinat?
Prima greutate a fost limba și asa a început lupta pentru care nimeni nu ne pregătise. Ni s-a confirmat din nou teoria că în străinătate câinii nu umblă cu covrigi în coadă.
Greutățile începutului au dispărut o dată cu integrarea, pentru că integrarea începe în momentul în care înveți cât de bine poți limba și accepți legile, regulile, cultura și civilizația în care trăiești. Nu înseamnă că trebuie să îți schimbi sistemul de valori, doar să îl completezi cu ceea ce găsești în țara unde trăiești.
Am trecut și prin diverse șocuri culturale, de exemplu atunci când n-am mai plătit fondul clasei la școală sau când doctorița mi-a refuzat intenția de a-i cumpăra, în semn de mulțumire, un buchet de flori.
Normalitatea de aici e alta decât normalitatea din România. Normalitatea de aici înseamnă: responsabilitatea cetățenească și responsabilizarea colectivă, funcționarea bună a instituțiilor publice, respectarea regulilor și a legilor, sentimentul că ai drepturi cu adevărat.
Privind din afară, ce nu vă place în România?
Nu îmi place agresivitatea pe care o găsim în România, în mersul pe trotuar, în circulația de pe stradă, în graba tuturor, nu îmi place ostentația. Aici am învățat că, indiferent cât ai, mult sau puțin, nu trebuie s-o arăți.
Simțiți cumva depărtarea față de țara natală?
Depărtarea față de țara natală a fost o experiență dureroasă și copleșitoare.
De exemplu, atunci când a murit mama, acum doi ani nu am putut participa la înmormântare iar sentimentele de tristețe, vinovăție și singurătate s-au intensificat. Doream să fiu alături de familia și prietenii mei în acele momente, să plângem împreună și să ne împărtășim amintirile despre mama. Au trecut 2 ani și încă mă lupt cu suferința și neputința pe care o simt, cu regrete și întrebări.
Atunci când emigrăm, nu ne gândim la părinții lăsați în urmă. Nu ne gândim că vor îmbătrâni, că vor fi bolnavi, că vor avea nevoie de noi și că poate nu vom putea fi lângă ei în ultimele clipe fizice pe Pământ.
Pentru noi, cei care locuim în străinătate, rădăcinile noastre nu mai există. Nu avem rădăcini nici în România, nu facem rădăcini nici in Spania. Ne-am dorit din tot sufletul sa prindem rădăcini undeva. De aceea încercăm să creăm această țară mare – Ro-omenia – în care să fim doar oameni buni.
Cum ne puteți spune despre RoOmenia-Voluntari in Europa ?
Datorită meseriei mele, cea de șofer de TIR- curse internaționale, a pornit totul.
Noi, şoferii români din comunitate, avem foarte multe grupuri pe reţelele de socializare şi acolo comunicăm între noi, ne ajutăm, ne susţinem.
Ne-am simțit jigniți de domnul viceprimar de la Vulcan cu o declaraţie la un post de televiziune spunând că el nu găseşte oameni, pentru că toţi îşi iau carnetul şi pleacă în străinătate, unde ţin de volan şi se uită pe geam pentru 2.000 de euro. Pentru breaslă asta a fost o jignire maximă, pentru că noi ştim că un şofer de tir este şi secretară, şi şofer, şi manipulator de marfă, şi câte şi mai câte.
Sub acest impuls s-a creat o dorinţă de a-i da o lecţie prin vot, întrucât se apropiau alegerile europarlamentare. Astfel, noi cei care locuiam deja în diaspora ne-am organizat pentru a-i aduce la vot pe cei care erau doar în tranzit.
În scurt timp am fost copleşiţi și am decis să cerem ajutorul diasporei mari ajungând astfel să ne adresăm tuturor românilor.
Așa s-a născut grupul VOLUNTARI ÎN EUROPA.
Acesta a fost punctul zero al creării comunităţii şi campania a fost un adevărat succes. Atunci ne-am dat seama cât de mulţi suntem şi tot atunci am descoperit puterea lui ÎMPREUNĂ.
Au trecut de atunci 4 ani, în care am creat o rețea de voluntari europeană din diaspora și România care se implică în campanii sociale, în campanii civice, în acțiuni de ajutor și pot spune că suntem un SOS al tuturor românilor.
Dacă ați avea o baghetă magică, de unde ați porni schimbarea în România?
De jos, de la educația copiilor în școală și de la educația părinților.
De la eliminarea conceptului de „mi se rupe”, de a reeduca oamenii sa meargă obligatoriu la vot (de ce nu, cu o măsură administrativă: reducere de impozit sau amendă), pentru ca votul este cel care contează enorm și poate ajuta la reconstruirea țării.
Pe toți ne doare de România, toți luăm în considerare posibilitatea de a ne întoarce, oricât de multe am avea pe aici.
Cei care nu recunosc că vor să se întoarcă sunt foarte frustrați. Nu că nu vor, dar le e foarte greu să se întoarcă și suferă din cauza asta, așa că preferă să spună că nu mai vor să vină.
Nu e ușor aici, nu trăim în lux, de multe ori nu avem bani să ne întoarcem acasă, e o percepție greșită despre cum trăiesc românii din Diaspora.
De ce aleg românii să trăiască în străinătate, departe de ai lor?
Așa cum spuneam, din punct de vedere financiar, mulți din România trăiesc mai bine decât noi.
Ceea ce avem noi, însă, este respectul autorităților, condițiile din spitale, civilizația. Noi alegem să trăim mai greu financiar, dar să fim respectați de societate și instituții.
Apoi, o altă dovadă de respect este și legată de corupție. Și în Spania sunt politicieni corupți. Dar aici, dacă este cercetat un politician pentru corupție întâi i se confiscă banii și apoi poate să vină și condamnarea.
Aici în Europa, oricine e respectat de autorități și are condiții decente oriunde merge, fie că sunt instituții, fie că e mediul privat. Ceea ce nu înțeleg mulți este că românii nu stau afară pentru bani, ci din comoditate. Din comoditatea civilizației.
Spre exemplu, vedeți mai jos președinta Comisiei Peti de la Bruxelles, la întâlnirea de lucru din Franța, în urma petiției depuse de mine pentru siguranța parcărilor din Europa- petiție care a trecut în rezoluție în timp record-7 luni (in unanimitate).
